Personaje: Afganistan, oraşul Kabul, Mariam, Laila, Tariq, Rasheed
Fraza de început: „Mariam avea doar cinci ani când a auzit prima oară cuvântul harami”
Fraza de sfârşit: „Dar jocul implică numai nume de băieţi, fiindcă, dacă va fi fată, Laila ştie deja cum o va chema”
Motto: „Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam”
Marele talent al acestui scriitor afgan care trăieşte în America este că te trage în poveste cu uşurinţă, scrie într-un fel cinematografic pentru că te face să vezi scenele, să adulmeci mirosurile, să simţi pe vârful limbii gusturile, să simţi pe pielea mâinii cădura soarelui sau durerea vânătăilor.
Cetatea celor o mie de sori este oraşul Kabul, din Afganistan.
„Nici că ai putea să socoteşti acele luni ce-i strălucesc pe-acoperişuri / Sau miile de sori splendizi ce i se ascund pe după ziduri”
„Every street of Kabul is enthralling to the eye / Through the bazaars, caravans of Egypt pass / One could not count the moons that shimmer on her roofs / And the thousand splendid suns that hide behind her walls”
spune poetul Saib Tabrizi.
Povestea începe în anul 1964 şi se termină anul 2003.
Pe de o parte, cartea este din nou a Afganistanului. Citind numai ştirile despre intervenţii armate, despre războaiele civile, despre talibani, rămâi cu impresia (greşită) că Afganistanul este ţară deşertică şi înapoiată, săracă lipită, plină cu oameni cruzi, extremişti şi îndoctrinaţi. Marele merit al scriitorului este că dezvăluie un altfel de Afganistan, cu oameni normali, chiar moderni, care-ţi încurajează fetele să mergă la şcoală şi-şi învaţă copiii ghazal-uri de Rumi şi Hafez. Un Afganistan al aromelor de mirodenii, flori şi chiparoşi. Un Afganistan al bătrânilor înţelepţi (ca hogea Faizullah), al famililor moderne (cum este familia lui Jalil şi cea a părinţilor Lailei), al femeilor emancipate (ca învăţătoarea Shanzai care nu purta văl şi le interzicea şi elevelor să poarte). Afganistanul paştunilor, tadjicilor, uzbecilor şi hazarilor. Afganistanul care trece de la rai la iad (lovitura de stat impotriva regelui Shah şi ocupaţia sovietică, dar care aduce măcar femeilor ceva mai multe depturi, mai ales dreptul de a merge la şcoală), apoi de la iad la rai (înarmarea mujahedinilor de către americani, luptele din munţi, plecarea tinerilor în jihad, morţile unora dintre ei dar eliberarea de sub ruşi), apoi de la rai la iad din nou (războaiele civile interetnice şi instaurarea de către talibani a Statului Islamic Afganistan, bombardarea Kabulului, începutul unei secete de 2 ani şi deci al foametei, închiderea şcolilor, limitarea deplină a drepturilor, mai ales a drepturilor femeilor) şi apoi iar de la iad la rai (alungarea talibanilor şi începerea reconstrucţiei ţării). Personajele care se perindă la conducerea ţării (Hekmatyar, Massoud, Najibullah, Dostum, Sayyaf sau Mullahul Omar) lasă in urmă oraşe părăsite, mii de refugiaţi, miliţii care patrulează prin oraşe.
Pe de altă parte, cartea este a femeilor. Asta mărturiseşte şi scriitorul, că după cartea dominată de bărbaţi, Vânătorii de zmeie, a vrut să scrie o istorie a femeilor afgane. Femeile care cresc într-o lume dominată de bărbaţi, se îndrăgostesc, se căsătoresc, nasc copii, pierd copii, mor. Femei reziliente ca oţelul cel mai fin, care îndură în tăcere stigmatul de bastardă, traiul în orfelinate, căsătorii cu forţa la vârste fragede, bătăi îngrozitoare de la soţi grosolani, naşteri chinuitoare, abuzuri, discriminări atroce, teroare, boli, foamete, pierderea copiilor în războaie, pierderea iubirii. Femei care se ridică mereu de la podea, desfigurate de dureri şi chinuri, însă găsind mereu, miraculos, esenţa vieţii, sâmburele de adevăr şi rezerva de tandreţe.
„V-aţi întrebat vreodată ce simte o femeie din Afganistan în timp ce se pregăteşte să pună capul pe pernă după o zi lungă?” întreabă cineva în altă recenzie V-aţi întrebat vreodată ce gândeşte o femeie sub burka?
Mariam este harami, copil din flori adică. Creşte cu mama ei, Nana, lângă Herat. Tatăl iubit o vizitează o dată pe săptămână dar nu o primeşte la el în casă, mama se sinucide, tatăl o căsătoreşte cu un cizmar din Kabul, bărbat grosolan şi bătăuş. Marima pierde câteva sarcini, trăieşte rău cu bărbatul ei, se resemnează. Priveşte pe geam, din când în când, jocul copiilor din vecini, Laila şi Tariq.
Laila este o fată încântătoare, cu plete blonde şi ochii verzi turcoaz, care locuieşte cu familia în Kabul. Copila Revoluţiei, născută în noaptea loviturii de stat din aprilie 1978, când comunismul s-a instaurat în Afganistan cu ajutorul sovieticilor. Fiica unor oameni cu vederi largi, bogaţi şi cultivaţi, merge la şcoală şi se joacă cu prietenii cei mai buni, băiatul Tariq şi fetele Giti şi Hasina.
Cele două femei, ce nu se aseamănă în nimic, ajung să-ţi împletească adânc şi tragic istoriile personale. Trec prin aceleaşi întâmplări, corvoade şi violenţe, luptă pentru supravieţuire în timp ce-n jurul lor istoria îşi vede de mersul ei implacabil (răsturnări de regimuri, bombardamente, morţi, foamete) iar bărbaţii de destinul lor scris în gene.
Izbânda e însă a lor, a femeilor.
PS
Regulamentul taliban:
Madelin ceteşte 