RSS Feed

Adriana Săftoiu – Jurnal de Cotroceni

Posted on

later edit: cartea Adrianei Săftoiu a fost cea mai vândută carte pe anul 2015 la editura Polirom

Motto politic: „Auzi, decât să fac eu icter, mai bine să facă ei.”

Descrierea personajului principal:

Aspectul gregar, vestimentaţia tip second hand – purta hainele ca un umeraş cu un braţ rupt – pantofii perforaţi, cu vârful amintind de imineii turceşti, şuviţa personală, de care nu s-a atins nimeni până la penibilul moment din Downing Street 10, râsul dezinvolt provocând stupoare în rândul audienţei, remarcile dizgraţioase, vorba aspră, directă, fără fandoseli şi politeţuri, nepotrivită adeseori în public, lipsa oricărei culturi a protocolului diplomatic făceau din Traian Băsescu un intrus în lumea costumelor prezidenţiale, un candidat nevandabil

Rezumat (disclaimer: având în vedere că-s o (încă) pasionată antibăsistă, or fi subiective):

– domnul ex-preşedinte iese-n poză muuult mai bine decât speram, în ciuda reacţiilor virulente ale numeroşilor postaci/naivi de serviciu de pe net, care au desfiinţat apriori cartea, la comandă vădită sau admiraţie prostească (mă rog, sau antipontism virulent, cu care pot empatiza)

– doamna EU e descrisă nu numai în colaje fashion ci (şi) într-un moment de omenească şi duioasă reacţie (apropo de SOV, pe care nu-l poate înjura cum vrea şefu fiindcă ea nu înjură pe cineva care i-a făcut la un moment dat un bine-n veaţă)

IMG_0512
– domnul Pleşu a furat-o elegant aşa că nu-nţeleg în ruptul capului loialitatea continuă până la recent a domniei sale faţă de Marele Cârmaci

Preşedintele l-a primit pe ambasadorul SUA. Andrei Pleşu a fost introdus de protocol în cabinet. Traian Băsescu i-a spus că nu e nevoie să particpe. În mod normal, astfel de primiri nu ar trebui să se întâmple fără prezenţa consilierului de departament. (…) Pentru el, echipa era mai degrabă o trupă de slujbaşi care aveau de executat ordine.

„Ne întorceam la Bucureşti, după vizita în Germania. Avem toate motivele să fim destinşi, mulţumiţi. Întâlnirea cu Schröder nu a fost cea mai uşoară vizită din agenda politicii externe. Cu toate acestea, Preşedintele e din nou în starea lui de burzuluială patologică. Andrei Pleşu îi arată documentul care urma să fie semnat la Luxembourg pe 25 aprilie 2005, la Abaţia Neumünster– Tratatul de aderare a României şi Bulgariei la Uniunea Europeană. Din partea României, semnau Preşedintele, Traian Băsescu, premierul, Călin Popescu Tăriceanu, ministrul Afacerilor Externe, Mihai Răzvan Ungureanu, şi negociatorul şef cu Uniunea Europeană, Leonard Orban. Traian Băsescu îl întreabă pe un ton neamical de ce trebuie să semneze alături de ceilalţi. Asta era problema: de ce nu e suficientă doar semnătura lui pe un document istoric. Andrei nu are o explicaţie. Din acel moment, Preşedintele se enervează vizibil şi nu se sfieşte să comenteze jignitor, cu toată asistenţa prezentă în compartimentul din avionul prezidenţial, unde se afla inclusiv ambasadorul Germaniei la Bucureşti. Situaţia devine penibilă şi greu de înţeles. Andrei se îndreaptă spre Leonard Orban, care îi răspunde că e vorba de o cutumă impusă de U.E. : cu cât mai mulţi semnatari, cu atât mai multă responsabilitate şi implicare din partea autorităţilor. Îi sugerez să nu mai continue discuţia în acel moment. Teama mea era că disputa va escalada periculos. Aterizăm şi Preşedintele se pregăteşte pentru declaraţia de presă. Andrei se apropie, ca să îi ofere informaţia cerută. Traian Băsescu îl respinge brutal. Nu are nici o justificare raţională pentru comportament decât o meschinărie stupidă. Plăcerea de a umili. În ziua următoare, Andrei îşi anunţă demisia”

– restul, aşa cum le ştim: intelectualii cu periatul, angajaţii cu urlatul, ziariştii cu fursecul, sereiul cu plimbat dosare pe la televiziuni și jurnaliști ”acoperiți”

Autoarei îi ies câteva faze: Stolojan livid de frică şi cu privirea pierdută de oboseala unei campanii, pentru un post de preşedinte care s-a dovedit mult prea mare pentru el (se pare că lacrimile n-au fost de crocodil!) sau Tăriceanu (una din cele două idiosincrazii ale băsescului) mirându-se sincer la coborârea dintr-o maşină, tot în campanie electorală: dar e noroi!

Concluzie: TB e aşa cum e, cu sau fără whisky, cu sau fără blonde, cu sau fără băşcălie: un şmecher tare de cartier ajuns în posesia unei puteri şi a unei responsabilităţi pe care nu le-a ştiut folosi decât (aproape) exclusiv în interesul propriu şi personal. Mă rog, un amestec de kitch (vezi poza postată de domnia sa mai jos şi descrierile suculente), inteligenţă indiscutabilă, şarm, spontaneitate şi spirit de „simţit momentele” şi „simţit bravul bobor” (de reamintit momentul în care-i răspunde rusului în Parlamentul European).

Concluzia mea: Traiane (hint: se pare că Băse i-a trântit pe toţi cei care au îndrăznit să-i spună pe nume după ce a ajuns preşedinte, prieteni sau dujmani), ce-ai fost şi ce-ai ajuns!

Concluzie recenzie: cartea e ușoară, de cetit o oră-n tren, are și clișee, are și fraze reușite. Ideea cu care rămâne cetitorul e că autoarei i-a fost teamă amarnică, atunci când a selectat ce pasaje din jurnal să includă în carte, ca nu cumva să n-o placă cineva. ”Nu-i atinge decât cu o floare!” ăsta ar fi un motto potrivit. Astfel, cartea a pierdut miza, din start.

Concluzie tristă: eniuei, să stai atâta amar vreme lângă infractor și încă să-i descoperi sau aperi calități e trist. Înseamnă ori că ai dezvoltat sindromul Stockholm, ori nu te prea duce capul.

PS

10995659_1068459133167637_896336630423344330_o

Poză de pe adresa de facebook a ex-preşedintelui, cu

Explicaţie pentru curioşi

1. Ursul este din lemn şi a fost realizat de un artist pe nume Smădu Gheorghe, din Comandău, judeţul Covasna. L-am primit cadou de la un preot din judeţul Braşov.

2. Calul nu este viu, cum cred unii ziarişti, este din fibră de sticlă şi l-a primit cadou soţia mea, cu ocazia zilei de naştere.

3. Vaca este din fibră de sticlă, nu poate fi mulsă şi are rolul de a compensa imposibilitatea dezvoltării unei ferme la NANA, urmare a sechestrului abuziv pus de PÎCCJ pe terenul cumpărat de Ioana cu credit de la CEC.

Una peste alta, Sofia, Radu şi Traian se vor bucura să vadă aceste animale în mărime naturală şi le vor compara cu cele din cărţile pentru copii”

ALAIN BESANçON – ANATOMIA UNEI STAFII

Editura Humanitas 2014 (cartea a apărut în 1981 şi a fost reeditată şi adaugită în 1994)

Traducere din franceză şi note de Mona Antohi şi Sorin Antohi

***

Alain Besançon s-a născut în 1932 la Paris, este doctor în istorie şi litere şi unul dintre cei mai proeminenţi specialişti în istoria rusă şi sovietică.

***

Stafia este economia sovietică, pe care mulţi specialişti în economie din Occident (simpatizanţi sovietici sau nu, aceştia din urmă având falsa aură a obiectivismului) s-au străduit să o ia în serios şi să o explice, o dată pe baza falselor informaţii primite din partea sovietică de-a lungul anilor şi a doua oară cu încăpăţânarea de a crede că legile naturale ale ştiinţelor trebuie să se aplice de musai şi economiei socialiste a URSS.

Pe scurt, autorul încercă să demonstreze că economia sovietică e „sublimă dar lipseşte cu desăvârşire”, putându-se vorbi, cel mult, de intruziunea totală a politicului în economie. Economia-ficţiune, fără nici o legătură cu vreo realitate, cărora mulţi prestigioşi, universitari şi experţi s-au tot străduit şi se tot străduie să-i dea „un trup”.

***

Motto 1: „Dacă în legătură cu URSS aş putea furniza ceva ca Tabloul lui Quesnay (n.m. explanations), culmea ambiţiei mele ar fi atinsă. N-are decât să vină după aceea Adam Smith

Motto 2: „Chiar dacă celor 145 de milioane de tone de oţel raportate de statistica sovietică le-ar corespunde undeva 145 de milioane de tone efectiv turnate, ar fi vorba de o coincidenţă inexplicabilă, asemenea celei de care vorbeşte Spinoza între câinele care latră şi Cîinele-constelaţie

Motto 3: „Planul nu este niciodată complet executat, pentru că el nu este executabil„.

***

Fraza de început: „Puţine sectoare ale gândirii economice s-au prăbuşit atât de spectaculos şi complet ca acela care avea drept obiect economia sovietică

Fraza de sfârşit: „Economia politică supune politica economică, o reduce la cadrul său imuabil: e economie socialistă. Ideea socialistă apăruse pentru a scutura jugul binevoitor al „mâinii invizibile”, pentru a promova domnia libertăţii, a raţiunii limpezi asupra necesităţii oarbe. Un secol mai târziu, o altă „mână invizibilă” apasă mai greu, implacabilă, incognoscibilă, răuvoitoare, şi este tocmai această idee

***

Schema economiei sovietice:

Untitled

Primul pricipiu: construirea socialismului („trebuie distrusă orice urmă de capitalism în URSS”)

Al doilea principiu: conservarea puterii sovietice

Cele două principii sunt contradictorii dând naştere la un paradox: pentru a putea construi socialismul total trebuie conservat suficient capitalism pentru ca puterea să nu fie ameninţată în baza sa materială şi politică.

PRODUCŢIA

Sectorul I este cel care oferă Statului-Partid putere, şi se împarte în producţie de putere internă şi producţie de putere externă. Aici avem producţiile militare precum şi industriile şi serviciile conexe acestora. Şi avem producţia bunurilor culturale (ziare, cărţi, spectacole, afişe, televiziune şi radio, activităţi educative, educaţia şcolară şi universitară. Este singurul loc în care se aplică, cât de cât, legile relităţii. Cum? 1 controlor la 1 muncitor! Cu costuri enorme!

Sectorul II cuprinde producţia bunurilor şi serviciilor „planificate” în „economia socialistă”. Planificarea nu se bazează nici pe nevoi exprimate nici pe preţuri calculate logic. Exemple: Colonizarea zonelor virgine, construcţia marelui canal din Turkmenia. Cum? Cu risipe imense, producţie cu costuri imense şi incalculabile, lucrări inutile, dispreţuirea regulilor cele mai elemntare de gestiune.

Sectorul III cuprinde ansamblul bunurilor şi serviciilor a căror producţie scapă socialismului. Acestea sunt produse de indivizi liber asociaţi, pentru a răspunde unei cereri. Plută de salvare pentru oameni: loturi de pământ personale, arteluri pentru bunuri de larg consum.

Sectoarele I şi II ar înţepeni dacă n-ar exista micul Sector III, de aceea acesta e tolerat. Ştiinţa compomisului e politică naţională în URSS!

Sectoarele pot coexista în cadrul aceleiaşi entităţi, în colaborare sau în conflict (de exemplu în cadrul unui colhoz, CAP la noi).

CONSUM

Sectorul A este rezervat celor care sunt în posesia puterii. Raţia dublă (dvoinîi paiok) şi raţia specială (speţialnîi paiok) aplicabile numai aparatnicilor. Dar distribuirea privilegiului se face discret, uneori clandestin. Limita inferioară în acest sector este definită prin diferenţierea minimală calitativă şi cantitativă care trebuie menţinută între conducătorii de Partid şi ansamblul populaţiei. Plafonul de sus este limita peste care apartanicii s-ar emancipa prea mult şi ar pune în pericol socialismul.

Sectorul B cuprinde repartiţia bunurilor şi serviciilor sociaiste, pentru tot boborul. În fiecare an, planul decide salariile, avantajele în natură, consumurile (de ex un sfert de pâine pe zi de cap de „vită” furajată). Limita inferioară e importantă aici, este cea sub care s-ar genera nemulţumiri populare masive care ar putea duce la o criză politică majoră. Plus că populaţia trebuie să fie în stare, fizic şi mental, să presteze sarcinile impuse. Caracteristici: hazardul, sincope ale primirii mărfurilor, mărfuri rămase să putrezească prin triaje din cauza haosului în transporturi, incoerenţa distribuţiei (la un anumit moment, se vor găsi pe piaţă, de ex, numai pantofi bărbăteşti mărimea 46). Ceea ce se găseşte din plin însă e vodka. Alcooolul e produs legal sau ilegal (samogon). De la vârful până la baza ierarhiei toată lumea bea. Pe de o parte se cheltuie bani care intră în visteria statului, pe de altă parte se anesteziază conştiinţa, dorinţa de libertate şi de normal.

Sectorul C cuprinde ansamblul bunurilor şi serviciilor oferite consumului particularilor aflaţi în afara sferei socialiste. Sunt produse legal sau ilegal. „Se poate cumpăra orice in URSS, cu condiţia să oferi preţul cerut”.  De ex: servicii medicale superioare, diplome universitare, banane.

Se mai face vorbire în carte de sateliţii URSS (toate ţările din blocul european socialist), de mimetism faţă de bunurile şi serviciile occidentale, de subvenţionarea veşnică a URSS de către occident, de la 1917 încoace („ceea ce până acum 20 de ani era accidental, azi tinde să devină instituţional”). Motivele subvenţiei: 1) dorinţa de deschidere a unor pieţe, deci de obţinere de profit 2) mitul că ajutorul oferit URSS va duce inevitabil şi firesc la decrisparea, normalizare şi dezvoltare şi   3) evitarea necazurilor pe care le-ar aduce o URSS „neajutată”. Nostim e că motivul 3 îl înlocuieşte pe 2. Şi invers.

Rezultatele?

Peisajul rural al Rusiei centrale prezintă cât vezi cu ochii sate devastate, unde vagabondează o populaţie pauperizată, decăzută, roasă de alcoolism şi de mizerie, degradată până într-atât încât mulţi consideră că nici măcar întoarcerea la libertate şi dizolvarea colhozurilor nu ar duce timp de o generaţie la restaurarea unei ţărănimi autentice

Uzina sovietică uimeşte prin murdăria, risipa, iraţionalitatea proceselor de producţie, defectările şi proasta întreţinere a materialului. Laboratoarele, cu excepţia celor militare, sunt lipsite de mijloace. Se munceşte puţin şi prost”

Calităţile care în Occident, măcar în tendinţe, determină reuşita – inteligenţa, ştiinţa, bunul simţ, curajul – în URSS antrenează eşecul. Aici sunt promovaţi doar are fac dovada fidelităţii şi conformităţii. În sectoarele I şi III e nevoie să se muncească. În Sectorul II „ei se fac că mă plătesc, eu mă fac că muncesc”. Sovieticii beneficiază de lene, fără drept.

Concluzie?

În URSS nu există nimic care să se apropie măcar de termenul normal al conceptului de economie. Se poate vorbi de sistem de producţie şi consum, metaeconomie, aneconomie, antieconomie. Vorba lui Kostas Papaioannou, prietenul grec al autorului: „în URSS nu există practic o economie pentru că nu există nici oikos, nici nomos

Sounds familiar? Pentru România socialistă da, copie la indigo.

PS

O recenzie a altei cărţi celebre de acelaşi autor „Sfânta Rusia”. Şi altă recenzie.

Khaled Hosseini – Splendida cetate a celor o mie de sori

Titlul original: A Thousand Splendid Suns

Editura Niculescu, 2014 (cartea a apărut în 2007)

Traducere din limba engleză Crenguţa Năpristoc

***

Personaje: Afganistan, oraşul Kabul, Mariam, Laila, Tariq, Rasheed

***

Fraza de început: „Mariam avea doar cinci ani când a auzit prima oară cuvântul harami

Fraza de sfârşit: „Dar jocul implică numai nume de băieţi, fiindcă, dacă va fi fată, Laila ştie deja cum o va chema”

***

Motto: „Bagă bine la cap, fata mea: precum acul unei busole care arată nordul, degetul acuzator al bărbatului va găsi întotdeauna femeia. Întotdeauna. Să ţii minte, Mariam

***

Marele talent al acestui scriitor afgan care trăieşte în America este că te trage în poveste cu uşurinţă, scrie într-un fel cinematografic pentru că te face să vezi scenele, să adulmeci mirosurile, să simţi pe vârful limbii gusturile, să simţi pe pielea mâinii cădura soarelui sau durerea vânătăilor.

Cetatea celor o mie de sori este oraşul Kabul, din Afganistan.

Nici că ai putea să socoteşti acele luni ce-i strălucesc pe-acoperişuri / Sau miile de sori splendizi ce i se ascund pe după ziduri

Every street of Kabul is enthralling to the eye / Through the bazaars, caravans of Egypt pass / One could not count the moons that shimmer on her roofs / And the thousand splendid suns that hide behind her walls”

spune poetul Saib Tabrizi.

Povestea începe în anul 1964 şi se termină anul 2003.

Pe de o parte, cartea este din nou a Afganistanului. Citind numai ştirile despre intervenţii armate, despre războaiele civile, despre talibani, rămâi cu impresia (greşită) că Afganistanul este ţară deşertică şi înapoiată, săracă lipită, plină cu oameni cruzi, extremişti şi îndoctrinaţi. Marele merit al scriitorului este că dezvăluie un altfel de Afganistan, cu oameni normali, chiar moderni, care-ţi încurajează fetele să mergă la şcoală şi-şi învaţă copiii ghazal-uri de Rumi şi Hafez. Un Afganistan al aromelor de mirodenii, flori şi chiparoşi. Un Afganistan al bătrânilor înţelepţi (ca hogea Faizullah), al famililor moderne (cum este familia lui Jalil şi cea a părinţilor Lailei), al femeilor emancipate (ca învăţătoarea Shanzai care nu purta văl şi le interzicea şi elevelor să poarte). Afganistanul paştunilor, tadjicilor, uzbecilor şi hazarilor. Afganistanul care trece de la rai la iad (lovitura de stat impotriva regelui Shah şi ocupaţia sovietică, dar care aduce măcar femeilor ceva mai multe depturi, mai ales dreptul de a merge la şcoală), apoi de la iad la rai (înarmarea mujahedinilor de către americani, luptele din munţi, plecarea tinerilor în jihad, morţile unora dintre ei dar eliberarea de sub ruşi), apoi de la rai la iad din nou (războaiele civile interetnice şi instaurarea de către talibani a Statului Islamic Afganistan, bombardarea Kabulului, începutul unei secete de 2 ani şi deci al foametei, închiderea şcolilor, limitarea deplină a drepturilor, mai ales a drepturilor femeilor) şi apoi iar de la iad la rai (alungarea talibanilor şi începerea reconstrucţiei ţării). Personajele care se perindă la conducerea ţării (Hekmatyar, Massoud, Najibullah, Dostum, Sayyaf sau Mullahul Omar) lasă in urmă oraşe părăsite, mii de refugiaţi, miliţii care patrulează prin oraşe.

Pe de altă parte, cartea este a femeilor. Asta mărturiseşte şi scriitorul, că după cartea dominată de bărbaţi, Vânătorii de zmeie, a vrut să scrie o istorie a femeilor afgane. Femeile care cresc într-o lume dominată de bărbaţi, se îndrăgostesc, se căsătoresc, nasc copii, pierd copii, mor. Femei reziliente ca oţelul cel mai fin, care îndură în tăcere stigmatul de bastardă, traiul în orfelinate, căsătorii cu forţa la vârste fragede, bătăi îngrozitoare de la soţi grosolani, naşteri chinuitoare, abuzuri, discriminări atroce, teroare, boli, foamete, pierderea copiilor în războaie, pierderea iubirii. Femei care se ridică mereu de la podea, desfigurate de dureri şi chinuri, însă găsind mereu, miraculos, esenţa vieţii, sâmburele de adevăr şi rezerva de tandreţe.

„V-aţi întrebat vreodată ce simte o femeie din Afganistan în timp ce se pregăteşte să pună capul pe pernă după o zi lungă?” întreabă cineva în altă recenzie V-aţi întrebat vreodată ce gândeşte o femeie sub burka?

Mariam este harami, copil din flori adică. Creşte cu mama ei, Nana, lângă Herat. Tatăl iubit o vizitează o dată pe săptămână dar nu o primeşte la el în casă, mama se sinucide, tatăl o căsătoreşte cu un cizmar din Kabul, bărbat grosolan şi bătăuş. Marima pierde câteva sarcini, trăieşte rău cu bărbatul ei, se resemnează. Priveşte pe geam, din când în când, jocul copiilor din vecini, Laila şi Tariq.

Laila este o fată încântătoare, cu plete blonde şi ochii verzi turcoaz, care locuieşte cu familia în Kabul. Copila Revoluţiei, născută în noaptea loviturii de stat din aprilie 1978, când comunismul s-a instaurat în Afganistan cu ajutorul sovieticilor. Fiica unor oameni cu vederi largi, bogaţi şi cultivaţi, merge la şcoală şi se joacă cu prietenii cei mai buni, băiatul Tariq şi fetele Giti şi Hasina.

Cele două femei, ce nu se aseamănă în nimic, ajung să-ţi împletească adânc şi tragic istoriile personale. Trec prin aceleaşi întâmplări, corvoade şi violenţe, luptă pentru supravieţuire în timp ce-n jurul lor istoria îşi vede de mersul ei implacabil (răsturnări de regimuri, bombardamente, morţi, foamete) iar bărbaţii de destinul lor scris în gene.

Izbânda e însă a lor, a femeilor.

PS

Regulamentul taliban:

Watanul-ul nostru se va numi de-acum Emiratul Islamic al Afganistanului. Vor intra în vigoare următoarele legi:
Toţi cetăţenii trebuie să se roage de trei ori pe zi. Dacă a venit ora rugăciunii şi veţi fi prinşi făcând altceva, veţi fi bătuţi.
Toţi bărbaţii îşi vor lăsa bărbile să crească. Lungimea corectă este de cel puţin un pumn încleştat sub bărbie. Dacă veţi încălca această prevedere, veţi fi bătuţi.
Toţi băieţii vor purta turbane. Băieţii din clasa întâi până în clasa a şasea vor purta turbane negre, cei din clasele mai mari, albe. Toţi bărbaţii vor purta veşminte islamice. Gulerele de la cămăşi vor fi închise la nasturi.
Cântatul este interzis.
Dansul este interzis.
Jocurile de cărţi, de şah, pariurile şi înălţarea zmeielor sunt interzise.
Scrierea de cărţi, vizionarea de filme şi pictarea de tablouri sunt interzise.
Dacă deţineţi papagali, veţi fi bătuţi. Păsările vor fi omorâte.
Dacă veţi fura, vi se va tăia mâna de la încheietură. Dacă veţi fura din nou, vi se va tăia laba piciorului.
Dacă nu sunteţi musulmani, nu vă rugaţi în locuri în care puteţi fi văzuţi de către musulmani. Dacă o veţi face, veţi fi bătuţi şi veţi fi băgaţi la închisoare. Dacă veţi fi prinşi că încercaţi să convertiţi un musulman la credinţa voastră, veţi fi executaţi.
Atenţie, femei:
Veţi sta tot timpul în casele voastre. Nu este cuviincios ca femeile să bată străzile fără rost. Dacă ieşiţi afară, este obligatoriu să fiţi însoţite de un mahram, o rudă bărbat. Dacă veţi fi prinse singure pe stradă, veţi fi bătute şi trimise acasă.
Nu vă veţi arăta, în nicio împrejurare, chipul. Când veţi ieşi, vă veţi acoperi cu burqa. Dacă nu vă veţi supune, veţi fi bătute crunt.
Produsele cosmetice sunt interzise.
Bijuteriile sunt interzise.
Nu veţi purta haine provocatoare.
Nu veţi vorbi decât dacă veţi fi întrebate.
Nu veţi privi bărbaţii în ochi.
Nu veţi râde în public. În caz contrar, veţi fi bătute.
Nu vă veţi da cu ojă pe unghii. Dacă o veţi face, veţi pierde un deget. 
Fetelor le este interzis să meargă la şcoală. Toate şcolile de fete vor fi închise imediat. Dacă veţi încerca să deschideţi o şcoală de fete, veţi fi bătuţi, iar şcoala va fi închisă.
Femeilor le este interzis să muncească.
Dacă veţi fi găsite vinovate de adulter, veţi fi omorâte cu pietre.
Ascultaţi. Ascultaţi cu atenţie. Supuneţi-vă. Allah-u-akbar.

Poul Anderson – Orion va răsări

Posted on

Titlul original: Orion shall rise (1983)

Nu ştiu cine a făcut traducerea, că io am cetit-o pe telefonul smart

***

„Anderson steeped deep in the Nordic tales of his ancestors, and he was a member of the Swordsmen and Sorcerers’ Guild of America, a loose-knit group of Heroic Fantasy authors founded in the ’60s and a founding member of the Society for Creative Anachronism”

***

Personaje:

Iern Ferlay – Călăreţ al furtunii, aerogen, locuitor al Ostrovului Ceresc

Ronica Birken – norrmeană, exploratoare, iubita lui Iern

Jovain Aurillac – nobil al Domeniului, uzurpator al funcţiei de căpitan al Ostrovului Ceresc

Faylis Ferlay – soţia lui Iern, care îl părăseşte pentru Jovain

Mikli Karst – norrmeanul negativ, din Corpul de Spionaj

Terai Lohannaso – Maurai, căpitan al unui cargo cu baza în Awaii

Peyt (Plik) Rensoon – angleyman din Devon, poet şi beţiv

Vanna Uangovna Kim – bibliotecara şi prorrochina din Dulua, Krasnaya

Wairoa Haakonu – un mutant genetic, rezultat al Institutului Genetic Regal din Rangatira

***

Fraza de început:

A fost odată un om pe nume Mael cel Roşu, care sălăşluia în Ar-Mor

Fraza de sfârşit:

Iar nava plutea înainte, despicând valurile, în căutarea Crucii Sudului

Pământul, la câteva sute de ani de la un război nuclear. Omenirea se reface, încet încet. Resursele sunt limitate, toată vechea tehnologie a dispărut, oamenii au pornit de la zero întoarcerea la civilizaţie. Pe vechile teritorii s-au format organizaţii noi: Uniunea de Nord Vest, clanuri americane de nord şi canadiene ale norrmenilor (Sălaşul Lupului, de exemplu), Domeniu Uropa, pe vechiul teritoriu al Franţei şi Olandei (străjuit din cer de singurul artefact al vechii lumi, un aerostat propulsat cu energie solară, numit Ostrovul Ceresc, care transmite oamenilor mai ales date meteorologice), Federaţia Maurai (Oceania), Cele Cinci Naţiuni ale Mongilor (asiaticii) care acum ocupă America Centrală.

Alte naţiuni mici: Espayn (Spania), Italya (Italia), Krasnaya (Rusia), Angleylann (Anglia), Devon, Alemmans (‘Germania), Mezco (Mexic). Benghal (India), Khoroasa (Iran).

1280px-Maurai

Se fac şi se desfac alianţe. Fiecare naţiune are scopurile ei, norrmenii vor tehnologia înapoi, mauraii vor ecologie, mongii vor supremaţie (deja au „slugăi” americani), Domeniul (condus de familii nobiliare) vrea pace şi linişte.

Apare o nouă religie, geeana, cea care propovăduieşte întoarcerea forţată la natură.

Personajele cărţii sunt aduse împreună de meandrele sorţii, e un moment aparte, războiul e gata să reînceapă, serviciile de spionaj manipulază cum ştiu le mai bine, căutătorii de focoase nucleare au succese neaşteptate.

Până spre sfârşitul cărţii nu ni se spune ce e Orion şi de ce va răsări. Dar:

– este o tehnologie

– este dezvoltată de Norrmeni în munţi dar interzisă de Maurai

– e ceva legat de atom

– se va înălţa

Dar Orion răsare, pînă la urmă, cu speranţă.

Pentru Terra însângerată (din nou) de ambiţiile şi vanităţile umane.

John Green – Sub aceeaşi stea

Posted on

Titlul englezesc: The fault in our stars

Editura Trei

Colecţia FictionColection, literatură pentru adolescenţi

Traducere din limba engleză şi note de Shauki Al-Gareeb

***

Motto:

The world is not a wish-granting factory

Veaţa nu e o fabrică de îndeplinit dorinţe

***

Dintru început o să zic că mi-a plăcut mai mult decât Căutând-o pe Alaska.

Cartea a declanşat în lumea adolescenţilor de pretutindeni (acolo unde a fost tradusă), păstrând proporţiile, o nebunie egală cu Harry Potter (de fapt cărţile cu Harry Potter sunt favoritele eroinei noastre iar mantra de dragoste a celor doi eroi principali („Okai-Okai„) e inspirată clar de Always-ul lui Severus Snape, îndrăgostit pe viaţă de Lily).

Există hoarde de fani, un hashtag faimos #tfios, citate celebre deja, artişti de toate culorile care produc lucrări legate de fenomen, un trend comercial crescând cu tricouri, venşi şi huse de iphone cu însemnele pe care profanii care nu au cetit cartea nu le înţeleg (părinţii, de pildă, în afară de mine, biensur).

3263399_5952977_b_large

***

Fraza de început:

La sfârşitul iernii celei de-al şaptesprezecelea an al vieţii mele, mama a hotărât că eram prea deprimată, probabil din cauză că ieşeam arareori din casă, stăteam mult timp în pat, citeam întruna aceeaşi carte, mâncam din când în când şi îmi petreceam o bună parte din timpul liber, pe care îl aveam din belşug, gândindu-mă la moarte„.

Fraza de încheiere:

Da, Augustus. Sunt

***

Povestea este dedicată lui Esther (Persian for star) Grace Earl, o fată care a murit prematur, la 16 ani, de cancer.

Personaje: Hazel Grace Lancaster, 16 ani, bolnavă de cancer pulmonar

Augustus Waters, 16 ani, cancer osos în remisie, un picior amputat

Isaac, prietenul lui Augustus, cancer la ochi, orb în urma operaţiilor de extirpare a globilor oculari

Peter Van Houten, un scriitor olandez cam gaga, autorul cărţii O durere supremă (Biblia lui Hazel)

Mamele şi taţii celor de mai sus, secretara scriitorului, gagici, băeţi etc

Love story, teenagers, succes garantat.

Deşi poartă tot timpul o butelie de oxigen după ea, Hazel merge la şcoală. Deşi are un picior de lemn, Augustus e fermecător, ca un adevărat fost jucător de baschet ce e. Deşi e părăsit de iubită la a doua operaţie la ochi, cea în urma căreia rămâne orb, Isaac poate să scrie cel mai frumos obituar din lume. Hazel Grace şi Gus se întâlnesc la un grup de suport pentru bolnavii de cancer, hang out together, îşi dau întâlniri, se cunosc mai bine, se potrivesc inclusiv la umor, se îndrăgostesc, se iubex, merg în excursie în Olanda să-l întâlnească pe scriitorul favorit al fetei, un alcoolic uricios şi lipsit de empatie (scriitor care a pierdut şi el un copil în lupta cu cancerul), au parte de momente frumoase şi de momente grele, îşi trăiesc normal viaţa de adolescenţi, dar pe repede înainte. Happy end sau not happy end, this is the question…

John Green îmi place pentru că strecoară într-o carte pentru adolescenţi câteva „capcane” culturale. Începând de la titlul shakespirian („The fault, dear Brutus, is not in our stars, but in ourselves, that we are underlings„). Trimiteri sau aluzii la ‎René Magritte şi pipa lui, 1984 a lui George Orwell, James Joyce Finnegan’s Wake, mitul lui Sisif, Thoreau, Emily Dickinson, diagramele Venn, Marele Gatsby etc

PS

Filmul apare pe 19.

Muzica a apărut deja. Cu Ed Sheeran, adică cântăreţul hobbiţilor.

PPS

Io aş cam scrie o carte din perspectiva mamei lui Hazel:

There is only one thing (worse) in this world than biting it from cancer when you’re sixteen, and that’s having a child who bites it from cancer” 

PPS

npr about film release

PPPS

Am vizionat şi filmul întreg. Bineînţeles că am bocit în prima parte, aia care e happy-happy-joy-joy, pentru că priveam lucrurile din perspectiva celor trei cupluri de părinţi de copii bolnavi de cancer. Când firul narativ a devenit oarecum dramatic, secasem. Oricum în sală au fost vreo patru găşti de liceeni, care n-au fost impresionaţi nici la eulalogii. Mâncau floricele, se hlizeau şi se fâţâiau de colo colo. Fiică-mea (14 ani) m-a întrebat dacă mai durează mult, că ei îi e foame. Tinerii din ziua de azi!!! (pun intended)

Silvia Colfescu – Mătuşi fabuloase şi alte istorioare bucureştene

Posted on

Editura Vremea Bucureşti, colecţia Planeta Bucureşti

2013

***

AnteScriptum

Volumul a fost lansat ieri.

***

Motto:

De multă vreme aveam de gând să scriu lucrurile pe care mi le mai amintesc despre câteva mătuşi fabuloase. Mătuşile mele adevărate, câteva mătuşi adoptate şi chiar mătuşi ale prietenilor mei, femei care, la prima vedere, erau (unele mai sunt) foarte deosebite unele de altele, dar care se asemănau într-o anume privinţă: erau cu toatele nişte supravieţuitoare, femei cu suflete de oţel – e drept, cele mai multe ascunse în învelişuri moi de catifea. A, să nu uit: bucureştence, desigur – măcar în unele perioade importante ale vieţii lor – altfel de ce-aş scrie despre ele „istorioare bucureştene”? 

***

Deschiderea primei poveşti:

Era urâtă. Zău aşa, pur şi simplu urâtă. Pocită, ce mai. Înaltă şi costelivă.[…] Ei, cum putea femeia asta să cucerească imediat bărbaţii, femeile şi chiar copiii care-i ieşeau în cale, e un fenomen inexplicabil pentru mine

Închiderea ultimei poveşti:

– Aşa ceva nu se putea întâmpla la Paris…

***

Posesoare eu însămi a unor stră-mătuşi pe care le-aş putea povesti oricând, am ales cu bucurie de pe raful librăriei cartea cu pricina. Pe Silvia Colfescu, o cucoană, vorba domnului Bedros Horasagian, co-fondator şi director al Editurii Vremea, o conosc blogheristico-virtual de muuult, eheeei, prin intermediul blogului dumisale, Istorioare Bucureştene. Se vede că autoarea iubeşte oraşul, aşa păcătos cum e. Şi te face şi pe tine să-l îndrăgeşti, chit că uneori îl mai boscorodeşti printre dinţi.

10 poveşti plus un supliment dătător de speranţă, în care apare personificat, ca să scriu ca la tezele la română dintr-a şaptea, însuşi Oraşul.

Mătuşile sunt fabuloase, într-adevăr. Cucoane, în adevăratul sens al cuvântului, din înalta protipendadă a Bucureştilor, unele chiar cu sânge albastru. Destinele lor se împart implacabil, înainte şi după venirea comuniştilor la putere în România. Pe vremea tinereţii lor neştiutoare, istoria, vorba Silviei Colfescu, clocotea.

Nu m-am hotărât încă care este tante a mea favorită.

Tanti  Sanda, fiică de negustori avuţi cu bonă englezească şi pension Choisy Mangâru şi trăitoare într-o vilă cu camere nenumărate înainte, iar după, o ştearsă documentaristă la  o firmă de stat oarecare, locuind înâtr-o cameră a propriei locuinţe (ce noroc! alţii ajunseseră din casele personale direct în stradă) împreună cu alte familii provinciale venite la muncă în capitală, repartizate democratic în restul casei ei. Minunat evocat un portet de doamnă care poartă lodene ponosite peste lenjerie de mătase brodată spumoasă, cea care timp de 30 de ani merge la serviciu ştearsă şi neobservată iar în ziua pensionării uluieşte asistenţa cu toaleta purtată, manierele impecabile şi trataţia cu bucate fine, rămasă de pomină în analele instituţiei.

Sau tanti Marie. Vajnică vopsitoare de calorifere, după. Datorită norocului de a da peste nea Ticu, un şef de echipă ICRAL oacheş, care, în timp, (şi-)a compus o echipă de vopsitori de calorifere Cantacuzini, Bibeşti, Slătineni, Beldimani şi Ghiculeşti. „în viaţa mea n-am avut aşa o echipă de vopsitori harnici şi de treabă! Dacă pleacă ei, plec şi eu!” a enunţat, incredibil pentru oamenii vremurilor acelea, meşterul, presat de un şef de cadre care descoperise ştatul de plată care povestea istoria României, aia adevărată, dinainte. Deznodământul îl aflaţi cetind povestea.

Sau tanti Griggia. Georgia a lui Grig, Grig’s Gia, nu „gri” în italiană. Înainte, absolventă de pension Moteanu, vorbitoare de franceză şi engleză, pianistă şi pictoriţă amatoare, căsătorită cu un bancher, fin cunoscător de bijuterii fabuloase. După, locatară în căsuţa de la marginea Bucureştilor a fostei sale cameriste, Aneta (ca fapt divers, căsuţa îî fusese oferită cadou Anetei ca zestre de chiar stăpîna sa). Purtătoare de gablonţuri ieftine, vînzătoare de roşii în piaţă (remarcabilă scena în care două verişoare care se văzuseră ultima oară în lojele Ateneului Român (binînţeles înainte), se revăd după nu mai bine de 50 de ani, la o piaţă bucureşteană, una vânzând şi cealaltă cumpărând roşii (bineînţeles după). Deznodământul acestei poveşti e demn de Raymond Chandler.

Sau tanti Rodica. Sau tanti Elena 1 şi Elena 2, zânele, mamă şi fiică, amândouă firi ardent-pasionale. Sau Tantoinette. Sau Gicuţu, un prieten de yachting, înainte, îşi face timid apariţia masculină în toată panoplia de mătuşi. Sau tanti Valerienne. Sau tanti Zoe, primitoare şi lăsătoare de moştenire milionară în dolari americani (de la un nepot IT-ist realizat pe meleagurile americane!)-

„Voiam să scriu pentru că mi se pare nedrept să las să se piardă amănuntele pline de farmec – sau de haz – ale vieţilor lor, amestecate de-a valma în fluviul destinelor ultimului veac. Am tot amânat, prinsă în plasa unor ocupaţii care mi se păreau mai importante. Până într-o zi, când o observaţie a unui prieten m-a făcut să-mi dau seama că e mai important să scriu despre ele, trecătoarele. Înainte de a deveni eu însămi, pentru cine ştie cine, o mătuşă fabuloasă” încheie autoarea.

PS

Un interviu scris cu Silvia Colfescu.

John Green – Căutând-o pe Alaska

Editura Trei

Colecţia FictionColection, coordonată de Magdalena Mărculescu

Traducere din limba engleză şi note de Shauki Al-Gareeb

***

John Green, născut în 1977, este noul scriitor-idol al adolescenţilor de pretutindeni (deşi am o bănuială că mai ales al fetelor).

Sub aceeaşi stea„, aşa cum s-a tradus în româneşte „The Fault in our stars„, a făcut furori, ca de altfel peste tot pe unde a apărut, ceea ce dovedeşte că pe undeva suntem la fel, oriunde am locui.

Ca un adevărat autor postmodernist, John are blog, Vlog, twiter, tumblr, YouTube videos şi fani pe facebook.

Căutând-o pe Alaska” este romanul său de debut, apărut în 2006. A câştigat Printz Award (cea mai bună carte pentru adolescenţi)  şi a fost nominalizat şi la Los Angeles Times Book Prize.

***

Motto: să-ţi iubeşti aproapele prihănit/ cu inima ta prihănită (Auden)

Prima frază:

Cu o sută treizeci şi şase de zile înainte

Cu o săptămână înainte să-mi fi părăsit familia şi Florida şi restul vieţii mele insignifiante pentru a merge la o şcoală cu internat din Alabama, mama a insistat să-mi organizeze o petrecere de bun-rămas.”

Ultima frază:

Aşa că eu ştiu că ea m-a iertat, aşa cum şi eu am iertat-o pe ea. Ultimele cuvinte ale lui Thomas Edison au fost: „E foarte frumos acolo!”. Nu ştiu unde se află acel acolo dar bănuiesc că e undeva, şi nu pot decât să sper că e frumos.

***

Personaje: Alaska Young, Miles Halters zis Rotofeiul, Chip Martin zis Colonelul, Takumi Hikohito Japonezul, Lara Buterskaya (româncă la origini!)

(pag.136):

„Lara a sosit cu o jumătate de oră mai târziu. Îi spusese Vulturului că se ducea la Atlanta să se vadă cu o veche prietenă din România. 

– Uneori nu pari a avea accent, am zis eu.

– Nu fac decât să lungesc i-urile moi.

– Nu există i-uri moi în rusă? am întrebat eu.

– În română, m-a corectat ea.

S-a dovedit că româna era o limbă. Cine ar fi ştiut?

Miles e cel care ştie o grămadă de cuvinte spuse pe patul de moarte de o grămada de celebrităţi.

Colonelul e cel care ştie capitalele şi populaţia absolut tuturor ţărilor din lume.

Takumi e cel care ştie să improvizeze ad-hoc versuri rimate pentru cîntece rap.

Chiar aici, lângă râu, vrei să mă desfăşor? / De ţigara îngheţat-ar fi, aş linge-o încetişor / Rimele mele sunt mai vechi ca un roman / Beaturile lui sunt triste precum Willy Loman / Uneori sunt acuzat că aş fi un măscărici / Pot să cânt încet şi repejor, uite chiar aici / Ca Emili Dickinson nu mă tem de rime asonate / Şi versul s-a terminat, eu ca rapper îmi fac ieşirea elegant

Lara merge acasă în vacanţe într-o limuzină albă, este drăguţă, liniştită, dar plină de surprize nebănuite (ea e cea care-i strigă doctorului psiholog invitat să conferenţieze în şcoală că e un tip sexy şi vrea să-l vadă fără haine. Ceea ce se şi întâmplă pentru că… dar să nu dezvăluim)

Alaska. Hm. Alaska e „cea mai sexy fată din toată istoria umanităţii, îmbăcată într-o pereche de jeanşi scurţi, tăiaţi, şi un maiou de culoarea piersicii„. Eroina ei e Edna St.Vincent Millay. Le dă băieţilor meditaţii de algebră avansată, ca să ia note mari la test.

Ei sunt proaspăt colegi şi împrieteniţi la o şcoală de copii supradotaţi, Culver Creek Preparatory School Birmingham Alabama. Adolescenţii provinciali care stau la internat şi trăiesc cum trăiesc adolescenţii de pretutindeni (care stau la internat): învaţă, chiulesc, fumează la Gaura de Fumat, se îmbată cu Mountain Dew cu votcă sau cu vin Dealul Căpşunilor, dau teste la algebră avansată, învaţă ce e ăla un blow-job, cetesc Moby Dick şi Leagănul pisicii, îi urăsc pe adolescenţii de bani gata Războinicii Săptămânali, vomită, execută pedepsele pentru indisciplină dictate de profesorul Vulturul (cel cu Privirea Osândei), conjugă verbe la subjonctiv cu Madam O’Malley de franceză, studiază istoria religiilor cu remacabilul profesor Dr.Hyde („un bătrân ursuz„, zice Alaska), cetesc Gabriel Garcia Marquez şi Robert Frost, mănâncă bufriedo-uri  (burrito de fasole prăjite), merg la meciuri de baschet, se sărută, se îndrăgostesc, le trece, le vine iar.

Fac farse care trebuie să rămînă în istoria orală a şcolii, într-un fel de întrecere între generaţii (tatăl lui Miles chiar conspiră cu fiul său la una, pentru că şi el învăţase la aceeaşi şcoală).

Şi-n tot acest timp fac trecerea subtilă dinspre copilărie spre maturitate, află că viaţa are şi faţete nebănuite, descoperă că nu sunt atât de invincibili pe cât ar merita pentru tinereţea lor, află că trecutul nu te iartă iar viitorul nu se arată la o pocnitură din degete.

Descoperă ce înseamnă prietenia adevărată, trădarea, iubirea fără speranţă, trecuturile întunecate, complicitatea tandră a unui adult dealtminteri exigent.

Descoperă că viaţa e asezonată şi cu mici felii de suferinţă, că poate să semene uneori cu un labirint în care te învârţi ca un hamster pe roata sa. Labirintul lui Simon Bolivar, din cartea lui Marquez Generalul în labirintul său (apropo, se spune că ultimele cuvinte ale lui Bolivar au fost: „cum o să mai ies eu din labirintul ăsta?”)

Care este cea mai importantă întrebare la care ar trebui să răspundă fiinţele omeneşti? e primul eseu de compus

Cum vei putea ieşi tu, personal, din acest labirint al suferinţei? e al doilea eseu de compus

PS

Toate astea se întâmplă în 136 de zile înainte de Ziua Z şi 136 de zile după ziua Z.

Ca să descoperiţi ce s-a întîmplat covîrşitor în Ziua Z, citiţi cartea.

PPS

Warning pentru părinţii de adolescenţi 13 plus: în carte se vorbeşte destul de liber despre, hm, anumite activităţi sexuale. Deşi mă tem că sunt de modă veche iar ei ştiu mult mai multe decât cred io în sfânta mea naivitate.