RSS Feed

Anamaria Smigelschi – Gustul, mirosul şi amintirea

Posted on

Editura Humanitas 2013

Fraza de început:

Şi nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimânt…” dar eu ţin minte tot!”

Fraza de final:

Circuitul meu prin cimitir se va extinde şi prin partea de nord. Norocul meu e că şi acolo e plin de prieteni – Amza, Gina Patrichi, Poldi, Toma Caragiu – pe care nu i-am văzut de mult şi de care mi-e tare dor…

Anamaria Smigelschi, artist plastic-grafician şi ilustrator de cărţi pentru copii.

1900615_751010648243436_1541476874_o

O iubex înainte de a o cunoşte, înainte chiar de a-i şti numele. Avem 7-8 ani, în vizită la verişoara Cătălina cea-care-ştie-să-cânte-la-pian. Cât adulţii şi-au văzut de treburile lor, Cătălina mi-a dat să cetesc cea mai nouă carte cumpărată de mama ei. Era o carte cu două fetiţe, una blondă, cealaltă roşcată, cu nume minunate şi rimate. Mult timp după episodul ăsta am rătăcit în amintire cartea cu personajii şi desene care mă fermecaseră iremediabil. Un timp am căutat-o zadarnic prin toate librăriile în care intram cu mama. Uitasem numele fetelor… După un arc de timp considerabil, având în vedere că de-acum eram eu însămi mamă, căpătând darul internetului, am regăsit cartea mea cea minunată, într-un forum de nostalgici ai cărţilor din copilărie. Fetele mele erau Luna Betiluna şi Dora Minodora:

4

Autoarea cărţii şi a ilustratelor este artista plastică Anamaria Smigelschi, care-ntre timp scrisese si Luna Betiluna şi Dora Minodora într-un gîz-album cu păsărele şi Luna Betiluna şi Dora Minodora în Ţara lui Mămăligă-Prăpădeşte. Cu personagiile: Bujorul-Îmbujorat-de-Dor, Muşcata-Roşcata, Regina-Rea-Ciulina, Nebuna-Mătrăguna, Bîzu Muscoi si Ţînţu Ţînţar, Prişniţa Coropişniţa, Lăcusta Famagusta, Mimi Mămăruţa, Negrilă Greierilă, Pantelică Piţigoi, Ciocaboc Ciocănitoarea, Cucu Haiducu, Lula Libelula, Peşte-Mămăligă-Prăpădeşte, Guţă Crap, Caliban Biban, Ţiţirel-Ţipar, Ştiuca-Năluca, căluţul de mare Hipocampus.

Săptămâna trecută, ajungând mai devreme în Gara de Nord să iau trenul zilnic spre casă, am intrat în singura librărie din zonă, cred că special ca să găsesc cartea din titlu.

Cartea e, pe de-o parte, un căuş în care autoarea depozitează amintiri numai de ea ştiute, ca să nu se piardă şi, pe de altă parte, un omagiu pasionat adus soţului mult iubit, pictorul Ion Alin Gheorghiu, pe care l-a pierdut încă din anul 2001.

Gustul şi mirosul sunt ca fraţii, merg mână în mână şi se completează, unul fără celălalt nu se poate. Amintirea îi ajută să se recunoască.”

O genealogie exotică: străbunicul matern, fabricant de lichioruri, când a fost să cumpere leagăn pentru întâiul născut, oferindu-i-se de negustor reducere la duzină, a comandat 12, să fie. Numai bine că a avut 11 copii. Bunicul din partea mamei, Ulise Trinchierri, posesor de cafenea în Torino. Bunicul din partea tatălui, pictorul Octavian Smigelschi, decoratorul catedralei din Sibiu. Bunica paternă ce nu apucase să-şi dea bacalaureatul, rămasă văduvă la 29 de ani cu 5 copii sub 12 ani, îşi termină şcolile şi ajunge chiar directoarea Liceului de Fete. Tatăl ardelean de origini poloneze, arhitect, mama, italiancă din Torino, licenţiată în matematică. Veniţi amândoi în România! „o ţară cu obiceiuri neaşteptate, limbă necunoscută, oameni străini. Cu tot patriotismul meu, regret că trebuie s-o spun, a văzut pentru prima oară ploşniţe şi nici soacra n-a primit-o cu cea mai mare bunăvoinţă„. Patru copii, doi băieţi şi două fete, în pereche: angelicii versus drăcuşorii.

Poveşti cu bunici, cu Tati şi Mami cu accente pe i, cu fraţi, mătuşi, prieteni, unchi, nepoţi, bunici, verişori, pisici, căţei, flori şi scoici. Tudor Bilboacă Hadâmbul, Măriuca Bujirica Baţebica, Ionuţ Muţunoru Colonel Marşarier, Nonno Pipa, Cici Bomba, Marius Gabriel ce se recomanda Mario Zgabriel, Pipidonţii, Pantelică Bimbaloi-Sculărie, samd.

Poveşti din Bucureşti (Vila Mimica de pe Mareşal Averescu 42), poveşti de la moşia de la Stâlpeni, poveşti cu refugiul la Dumbăveni (italianca cu 4 copii şi 11 bagaje din care una maşina de cusut Singer), poveşti de toamnă în casa de creaţie de la Teşcani, fostul conac al Marucăi Cantacuzino, locul unde George Enescu a compus Oedip, poveşti de la Vama Veche aia adevărată.

Poveşti din copilărie, adolescenţă, tinereţe, a doua tinereţe, a treia tinereţe. Uneori, întâmplările cad pe evenimente istorice: bombardamentele din 1940, abdicarea regelui Mihai, instaurarea comunistilor (toţi secretarii ăia de partid de pe la serviciile pe unde s-a perindat), cutremurul din 77, cutremurul din 86.

Poveşti despre reţete de mâncăruri exotice: lucicoş, spumă de căpşuni, cassata siciliana bavaresa lombarda, agnolotti cu sosoaică sau cu mâzgolină, sandviciuri cu sburătoare, bignole (aka şou-a-la-crem), îngheţată de fistic, califragilisticul platou englezesc plin cu murături aşezate pe culori.

Iata, de exemplu, un dejun pascal : masa lunga, rotunjita, intinsa la maximum, poate cuprinde , asezati comod, 22,24 de meseni; fata de masa de damasc scrobita, cate trei farfurii albe (35, 22 si 17 cm. diametru), servete infoiate, rosii si verzi. Pe mijloc, tava ovala de argint cu 200 de oua colorate. Simetric, spre cele doua capete, cate un sfesnic cu lumanare rosie, imbinate geometric, platouri patrate cu telemea, cas proaspat, slaninuta inghetata si salamior de casa taiate fin ca foita de tigara, bordisite cu ridichi de luna, ceapa si usturoi verde, somon si batog cu rondele de ceapa rosie, boluri de portelan cu salata de icre roz, maioneza galbena, masline negre si masline verzi, castronase pentru coji

Poveşti de la pescuit („cum am ratat să prind monstrul„) sau de la vânătoare („să mai aud io pe cineva de săracul iepuraş că-l dau naibii” zice Amza Pellea năduşit, după o gonăceală prin noroaie).

Poveşti cu rochii mirobolante şi cu baluri mascate de basm.

Poveşti cu oameni fabuloşi, fie că sunt artişti plastici, braconieri în Deltă, actori celebri, rude, copii săraci din Eforie sau săteni din Stâlpeni.

Dacă ar fi să fac un clasament ca la Oscar, personajul favorit principal este Mami, cu accent pe i, licenţiata în matematică cu doctorat, care stă acum la „gura cratiţei” crescând frumos cei patru copii, minunându-se haios când cele două fete se blochează într-un cufăr din pod „cretinagine!” şi producând năstruşnic fraze memorabile, de pildă despre pişcoturi: „sono un po dure ma se le morfolesc un poco…” sau despre fiica ei sosită seara târziu acasă „sei una uliţarnica…„. Personajul secundar favorit ar fi pentru mine unchiul Jef, cel care i-a învăţat pe copii să înoate în apă adîncă şi pentru care Anamaria face într-o zi 580 braţe în marea de la Vama Veche, presimţindu-i moartea.

Poveşti.

Proze-liţe, cum le alintă autoarea. Mostră:

Povarna

Undeva, departe, în trecut, pe seară, veneam, sau plecam de la Nucet. Printre dealuri molcome satele se pregăteau de culcare, miroasea a ars şi a ţuică. râmbe înalte şi subţiri de fum se ridicau de pretutindeni, pâcle transparente, umede, împletite cu funigei se încolăceau printre livezi.

Se întunecase aproape de tot când, într-o poiană, am avut parcă un vis: un foc într-un halou de lumină albă, magică. Era o povarnă. Cinci siluete se legănau ca în transă în jurul cazanului, paznicul de vânătoare se legăna sprijinit în puşcă, doi puneau, legănându-se, lemne pe foc, altul, cu mişcări încete, tăia crăci, toporul se ridica şi cădea fără zgomot. Al cincilea se legăna plonjând în lichidul fierbinte o sticluţă de penicilină legată la capătul unei sforicele de jumătate de metru, apoi, cu braţul ridicat deasupra capului, cu gura căscată, încerca să apuce sticluâa ce se legăna la capătul firului ca pendulul lui Foucault. Totul se petrecea cu încetinitorul.

Am fost poftiţi lângă foc, am încercat, la rând cu ei, tăria ţuicii cu sticluţa legănată în aer, vorbele, pufoase, alunecau fără ecou şi se terminau într-un pufnet scurt. O beatitudine parfumată ne-a cuprins şi pe noi şi ne-a legănat odată cu sticluţa.

Am plecat târziu, încărcaţi cu sticle calde, pe drumeaguri înguste, pe lângă garduri împletite din răchită, mângâiaţi de pletele lungi ale rugilor de măceşi, bobiţele stacojii străluceau, fosforescente, în lumina farurilor, aburi ameţitori de ţuică se înălţau din maşină şa fiecare hop. 

Am dibuit pe întuneric ieşirea la drumul mare. Parcă răsărise luna, când o siluetă incertă, cu braţul ridicat, ne-a tăiat calea. Înainte de a opri, precaut, Sandu a ridicat geamul portierei, lăsând o deschizătură îngustă de două degete.

– Mai jos, mai jos, ne-a făcut semn miliţianul.

S-a sprijinit cu palmele, s-a aplecat înăuntru până la brâu şi, cu ochii roşii pe o figură binevoitoare, a rostit:

– Vedeci cum conduceci, că umblă nişte blicicrişti beţi ce nu ş-a văjut!

Vervă, umor, tinereţe în spirit. Se vede că autoarea a avut dintotdeauna uşurinţă în a povesti. E şi narcisistă, pe alocuri, dar nu deranjant.

Nici nu ştii când ai început cartea şi când ai terminat-o, deşi vezi zorile albind ferestrele.

Odată cu cartea aceasta s-a închis un cerc în mintea şi inima mea, început demult într-o cameră cu pian şi o poveste cu două fetiţe albastre.

PS

– altă recenzie scrisă

– o recenzie video

Anunțuri

Alain Fournier – Cărarea pierdută

Editura Polirom 2013

Traducere din limba franceză de Laura Marin

Titlul original: Le Grand Meaulnes. A mai fost tradus Domeniul pierdut, Rătăcitorul sau sfârşitul tinereţii, Tărâmul fericirii pierdute.

Este cartea pe care eu o pun lângă „De veghe în lanul de secară”.

***

Cred că aveam 14 ani, îl citeam pe Ionel Teodoreanu şi am auzit la el, prima oară, de marele Meaulnes şi minunata sa aventură. Sau oare era la Mihail Sebastian?

Singura carte scrisă de Alain Fournier, mort în război, lângă Verdun, la vârsta de 27 de ani. „Pe 1 iunie 1905, un licean de 18 ani, Henri Alban Fournier, în timpul unei scurte promenade pe cheiul Senei, întâlnește absolut întâmplător, pe scările de la Petit Palais din Paris, o tânăra zveltă și elegantă, pe Yvonne Quiévrecourt, care va fi marea sa iubire și îl va inspira în creația personajului Yvonne de Galais din viitorul său roman. Yvonne era însă logodită. Henri o va reîntâlni peste 8 ani, când aceasta era deja mama a doi copii

Fraza de deschidere:

A sosit la noi într-o duminică de noiembrie 189…

Fraza de închidere:

Simţeam că marele meu prieten Meaulnes venise să-mi ia şi ultima bucurie pe care mi-o lăsase. Şi mi-l închipuiam deja înfăşurându-şi fetiţa într-o mantie şi pornind noaptea cu ea spre noi aventuri

Personaje: Francois Seurel, Augustin Meaulnes, Yvonne de Galais, Frantz de Galais şi loialul său prieten Ganache

O poveste din perioada magică dar tumultuoasă a adolescenţei, atunci când prieteniile se leagă pe viaţă iar căutarea iubirii e ţelul suprem. Povestitorul e Francois. Protagoniştii sunt colegi de şcoală la Saint-Agathe, de fapt „Grand” Meaulnes se mută în clasa lor ultimul an de liceu şi însufleţeşte locul. Totul se transformă în aventură şi suspans: într-una din pelegrinările sale solitare prin pădurile din jurul orăşelui Sologne, Augustine descoperă un domeniu ascuns, un castel care se pregăteşte de sărbătoare pentru că stăpânul său, Frantz de Galais, urma să se căsătorească cu aleasa inimii. La balul mascat de la castelul în sărbătoare Meaulnes o cunoaşte şi se îndrăgosteşte de sora castelanului, frumoasa Yvonne. Apoi totul se precipită, mireasa nu mai apare, dimineaţa vine şi toţi petrecăreţii trebuie să plece. Reîntors acasă, Meaulnes nu mai ştie dacă a fost aievea sau a visat, cărarea către castel e pierdută. Însă stăpânul castelului apare în orăşelul lor, la şcoală, împreună cu circarii care fură găinile sătenilor pentru că nu au ce mânca, se împrieteneşte cu băieţii, Meaulnes îi promite că îi va găsi logodnica. Povestea curge mai departe, toată lumea se împrăştie în cele patru zări, promisiunile făcute prietenilor de cruce sunt mai tari decât dragostea, Meaulnes pleacă la Paris să o caute pe frivola croitoreasă Valentine, mireasa fugită a prietenului său, pe care o şi găseşte. Iţele vieţii se încurcă, nu mai ştii exact cine iubeşte pe cine, Meaulnes pe Valentina (deoarece carnalul îşi cere obolul), Francoise pe Yvonne (deşi rămân numai prieteni, până la sfârşitul prematur al vieţii fetei), Meaulnes pe Yvonne (cu care se căsătoreşte, se mută la „Les Sablonnieres” şi are un copil), Frantz pe Valentina, care îi este adusă înapoi până la urmă şi cu care se mută la „casa din pădure”. Cel care pierde este povestitorul, ceilalţi trăiesc şi mor, iubesc şi mor sau trăiesc, au parte de aventuri şi tumult, el doar stă şi asistă la vieţile celorlaţi, e prietenul pe care toţi se bazează dar la care nu se gândeşte nimeni, este cel care întinde mereu o mână de ajutor dar rămâne deoparte fără ca nimeni să ştie vreodată care îi sunt durerile şi bucuriile lui. El e de profesie prieten şi atât.

„Pantofii mei sunt roşii

Adio, dragostea mea

Pantofii mei sunt roşii

Eu nu te-oi mai vedea”

PS

altă cronică

Alina Nedelea – Şoseaua Căţelu 42

Editura Allfa 2013

***

Fraza de deschidere:

Suntem în 31 decembrie 1988 şi acasă la mine e multă lume.

Fraza de încheiere:

Probabil arătăm ca două proaste şi sunt conştientă de asta, dar de fiecare dată când am fost sau ne vom regăsi în această situaţie, sunt sigură că vom continua să râdem, trăind în prezent, iar eu îi voi da în continuare dreptate lui Charlie Chaplin, care spunea că o zi fără un zâmbet e o zi pierdută.

Roman autobiografic al unei adolescente neobişnuite cu un traseu obişnuit sau al unei adolescente obişnuite cu un traseu neobişnuit.

E anul de dinainte de Crăciunul 1989, cel al execuţiei Ceauşeştilor de către revoluţionari. Viaţa nu e chiar roz pentru adolescenta Alina: mama îi moare în braţe iar tatăl are o tentativă de siucidere de faţă cu ea. Mai târziu află că părinţii care au crescut-o nu sunt de fapt părinţii ci bunicii ei iar mama adevărată a încercat să o avorteze. Alina îşi aminteşte amar cum în copilărie îşi inventase o identitate imaginară, fiica pierdută a lui Albano şi a Rominei Power. Alina fuge de acasă pentru că tatăl ei adoptiv nu o mai acceptă, trece ea însăşi prin câteva avorturi, pică în dependenţa jocurilor de noroc, ajunge chiar să se prostitueze pentru bani de joc apoi reuşeşte să ia examenul la Academia de Teatru şi Film, apoi pleacă în Italia unde, pentru a se ăntreţine, lucrează ca chelneriţă.

Salvarea sufletului vine de la umorul sănătos care nu exclude autoironia, întâlnirea cu câţiva oameni minunaţi, bucuria de a trăi no matter what, dragostea dor-eroasă pentru mama ei adevărată, iubirea pentru un căţel , plăcerea de a povesti, prieteniile legate chiar şi în lumea atât de concurenţială a filmului.

Cartea atinge subiecte sensibile dar nu pică în dramoletă ieftină. E scrisă frust dar nu necizelat. Nu vrea să şocheze cu orice preţ chiar dacă autoarea e o rebelă fără cauză. Începe ca un dark-noir dar se termină cu happy-end.

Afli din cartea Alinei cum se stătea la coadă, cum se făceau avorturi, cum mirosea o banană, cum erau copiii făcuţi pionieri, cum făceau fetele armata, totul  în comunism.

Câteva portrete puternice, le reţin pe Aura, mama ei şi pe Cristiuna Torelli, patroana restaurantului.

„… în testamentul meu voi scrie o singură rugăminte: Fie-vă milă! Schimbaţi numele străzii ăsteia. Dacă s-ar numi Strada Câinelui, de dragul sonorităţii, şi tot ar fi un început”

Adrian Teleşpan – Cimitirul

Editura Herg Bennet 2013

Ilustraţii (super tari, nene!) de Maria Zurbagiu

Motto: „de la xanax-ul ăla mă luase o indiferenţă genială

Marketing mişto.

***

Demnă de era internautică în care a apărut, cartea are pagină de facebook. Are un succes imediat, cu o vizibilitate incredibilă în online. De ce? Răspunde autorul.

Fraza de început:

Pe 3 ianuarie 2013 m-am trezit şi mă căcam sau pişam pe mine

Fraza de încheiere:

E în firea omului să îşi dorească lucruri pe care ştie că nu le poate avea. E în puterea lui să nu şi le mai dorească. Pula mea, n-am dreptate?”

Personaje: Adrian Green, homosexual, fără ocupaţie, român, locuieşte în Londra la Oli, partenerul său stabil, Leonard administratorul cimitirului, Argyle, un prieten cu probleme psihice, amanţi de o oră, amanţi de o zi, Daniel, moldovean, dragoste de melancolie blegoasă, alte personaje efemere.

Limbaj licenţios („folosesc pula mea redundant, aşa” sau „Notă stilistică: Nu doar grație orientării sexuale, dar și celei culturale, folosesc expresia „în pula mea” în scop apreciativ! Mersi„).

Cuvinte folosite fără perdea sau puncte de suspensie: cur, pula, pizdă, muie, căcat. Scene de masturbare. Scene explicite de sex homosexual (de care io una n-am avut parte până acum, dar ce ştiu eu?). Cea mai tare apologie e apologia unei căcări sănătoase.

Adrian Green, 33 de ani, gay, ratat şi dobitoc, după cum singur se caracterizează mai pe la începutul cărţii.

M-am născut bărbat, dreptaci, cu ochii căprui, şaten, păros, homosexual, de înălţime medie, păr ondulat, canini ascuţiţi. Aşa m-am născut eu! M-am născut într-un sat din România. Sat, da? Aveam două canale de televiziune controlate de comunişti. Cea mai porno emisiune de la televizor era Stan şi Bran. La 7 ani m-am pupat prima oară cu un băiat şi la 13 ani am aflat că există cuvântul homosexual din serialul Dallas”

Admirator al lui François Sagat, actor de filme XXX. Locuieşte des pe la prieteni, unde se simte obligat să facă curat. Are un câine pe care îl adoră, adus din România, un partener stabil, mai multe partide de sex fierbinte cu parteneri găsiţi pe GayRomeo sau  Grindr şi cu o dragoste mare, cam nătângă („trecuseră nouăzeci şi cinci de zile de când nu mai visam şi cred că mă îndrăgosteam„). Visează colorat şi fabulos. Inventează poveşti fantastice, ad-hoc („Adrian era zugrav de meserie, dar acum luase o pauză şi se ocupa cu dresura de melci, pe care îi învăţa să intre şi să iasă din cochilie pe ritmurile pieselor de la Ace of Base„)

O poveste comic-absurdă, un tânăr român plecat la Londra să taie frunze la cîini. Cam de când se hotărăşte să înceteze să mai viseze cai verzi pe pereţi (câştigarea Globului de Aur pentru scenariu, scrierea unei cărţi best-seller peste noapte, câştigarea unei sume colosale la EuroMillion, salvarea unui copil dintr-un incendiu), are parte de o grămadă de întâmplări, care mai de care mai suprarealistă. Începând cu angajarea la negru la un cimitir londonez de oameni bogaţi. Cunoaşte o grămadă de oameni, la fel de suprarealişti: un administrator de cimitir bătrân şi blazat, un negru care are crize de furie dacă vede mai mult de 4 oameni la un loc, rude ale decedaţilor îngropaţi la cimitirul cu nume absurd de logic, WormHolt Cemetery.

Şi-ntre toate astea îşi fac loc ceva filozofii de veaţă sănătoase şi păreri personale despre aproape orice.

Despre depresie. „Oamenii ăştia nu sunt niciodată fericiţi şi se plictisesc doar pentru că se gândesc încontinuu la faptul că le e rău singuri. Şi fac asta ani la rândul. Normal că se plictisesc. La fel s-ar întâmpla şi dacă s-ar gândi doi ani doar la gumă de mestecat sau la avioane de hârtie. S-ar plictisi. […] Psihologii numesc asta depresie. Nu e nicio depresie, e prostie curată

Despre acţiune. „Cred că asta e diferenţa: când speri, faci! Când visezi, doar visezi!

Despre relaţia părinţi copii. „Am un sfat pentru toţi părinţii: iubiţi-vă copiii! N-aveţi bani să-i creşteţi? Nu vă plângeţi în faţa lor sau abandonaţi-i! Le va fi mai bine fără voi. Măcar vor putea visa că părinţii lor erau buni şi nu vor afla niciodată cât de căcăcioşi sunteţi! […]  Daţi-le copiilor ce aveţi voi mai bun. Sunt atâtea lucruri gratuite şi frumoase! Dragoste, vorbe, poveşti, cântece, dansuri, jocuri. Dar nu le daţi griji! Nu le daţi frica! Nu le daţi un viitor de căcat!

Despre religie. „Diavolul: şi nu te-ar tenta un măr al cunoaşterii? Adam: ce să mă tenteze, mă? Diavolul: un măr. Adam: Bă, eşti prost? Am casa plină de banane, ananas, avogado, struguri şi chiar şi mere. Toate organice. Am piscină, maşină şi un Chef, 300 de angajaţi în subordine, Eva arată beton că foloseşte cele mai tari cosmetice de la Marea  în curând Moartă şi tu vrei să renunţ la toate pentru un măr?

Despre biserică.

– Dumneavoastră vă rugaţi?
– Bineînţeles că mă rog!
– Acasă sau la biserică?
– Şi acasă şi la biserică!
– Şi unde vă simţiţi mai aproape de Dumnezeu?
– Peste tot. Şi acasă şi la Biserică. Dumnezeu e peste tot.
– Atunci de ce mai chemaţi oamenii să se roage la Biserică? De ce nu îi învăţaţi că pot face asta şi acasă? De ce vreţi bani să construiţi un loc de rugăciune când Pământul ăsta e deja un loc de rugăciune?
– Trebuie să plec.
– Nu îmi răspundeţi?
– Mă grăbesc.

Despre evoluţie personală. „Mă enervează cumplit toţi pulifricii care zic: of, că nu mă ajută şi pe mine Dumnezeu! Normal că nu te ajută. Ce, tu ai ajuta un căcat pe care l-ai găsi pe stradă? Nu. de asta nu te ajută, pentru că eşti un căcat care nu face nimic nici pentru el, nici măcar pentru cineva de lângă el. Transformă-te din căcat în om şi o să te ajute!

Despre moarte. „Cred că moartea nu ar trebui luată atât de în serios […] Moarte ar trebui să fie interpretată ca o temă obligatorie pentru acasă. O ai de făcut şi asta e. O să te ocupi de moarte când va veni vremea. Moartea nu trebuie să influenţeze viaţa decât dacă lucrezi la cimitir sau la pompe funebre”. 

Despre succes. „[…] ajungând într-un punct al vieţii în care e evident că nu vrei să te afli, dar din care habar n-ai cum să pleci. Şi acum ce faci? Ce poţi să faci? Din păcate nu poţi să faci prea multe. Dacă ai un talent, o idee genială, o metodă concretă care să te ajute să-ţi schimbi viaţa, exploateaz-o, în pula mea. Dacă nu, acceptă-ţi mediocritatea. Pentru că mediocritatea nu e atât de rea. Mediocritatea te lasă să citeşti, să vezi filme, să asculţi muzică, să mănânci, să dorni, să mergi într-o vacanţă, două pe an, să te simţi bine cumpărându-ţi tot felul de gadgeturi, să bei o cafea la terasă, să ieşi la o bere cu prietenii, să fuţi şi altceva decât partenerul de viaţă, să faci o baie e relaxare. Dar acceptă să faci asta xa un om mediocru şi nu îţi imagina că după asta va urma ceva genial. Pentru că sunt şanse foarte mari să nu fie aşa. Cel mai probabil, va urma ceva genial de mediocru. Vrei să faci lucruri mari, senzaţionale? Gândeşte-te bine întâi dacă ai cu ce! Visează în funcţie de propriile resurse şi posibilităţi. De cele mai multe ori vei vedea că nu eşti înzestrat de aşa natură încât să realizezi lucruri măreţe. Şi atunci ar fi bine să accepţi că eşti mediocru. Dar nu confunda mediocritatea cu resemnarea pentru ca asta te-ar transforma într-un căcat! Un căcat care pute de-ţi întoarce stomacul pe dos. Nu neapărat stomacul celor din jurul tău, ci stomacul tău în primul rând! Ăia de-i vedem noi la televizor că reuşesc sunt, poate, câteva mii de oameni. Mediocri, ca noi, sunt câteva miliarde. Deci nu e o tragedie! Nu eşti singurul! Nu râde nimeni de tine că eşti mediocru! În mintea aia a ta îngustă de împrumutat la bancă încearcă să înţelegi că eşti bine. Aproape nimicul ăla pe care îl realizezi tu e mult! Nu mori de foame, nu stai în frig, nu dormi afară! Asta ai reuşit! Să ai grijă de tine! Şi, dacă asta ţi se pare puţin lucru, atunci nu eşti doar mediocru, eşti şi prost! Şi zâmbeşte-mi pe stradă! Pentru că şi eu sunt mediocru şi mi-ar plăcea să-mi zâmbească cineva din când în când! M-aş gândi că, dacă mi-ai zâmbit, asta înseamnă că, văzându-mă atât de relaxat în mediocritatea mea, te-ai hotărât să nu mai sari în faţa autobuzului. Şi iată cum eu am devenit erou mediocru fără să vreau, fără să ştiu! 

Despre minciuni versus adevăr. Despre reuşite versus eşecuri. Despre frică, mai ales frica de eşec, versus acţiune şi pasiune. Despre dependenţe versus ce să faci cu dependenţii („orice dependenţă se rezolvă prin abţinere„). Despre ghinioane versus lupta de a le depăşi.

Răzbate din toate o sinceritate fair play, o lipsă de morgă şi de autosuficienţă, o surprinzătoare non-superficialitate, pagină după pagină, iar la final rămâi cu senzaţia unei inocenţe copilăreşti.

Umor la greu, chiar şi negru pe alocuri. Autoironie fină.

Adrian are chiar un leac universal pentru orice neplăcere: somnul. „Dormiti! Dormiti, fratilor, ca somnul n-a facut rau nimanui! Esti trist? Culca-te! Esti nervos? Culca-te! Vrei sa mori? Culca-te, poate ai noroc si mori in somn!

Şi, aşa cum se cuvine la o carte mare, un sfârşit cu suspans.

Khaled Hosseini – Vânătorii de zmeie

Titlul original: The kite runners

Editura Niculescu 2013 (originalul a apărut în anul 2003)

Traducere din limba engleză: Mihaela S. Oprea-Aron

***

Autorul, scriitor american de origine afgană, 48 de ani, medic în civilie („an arranged marriage” după cum declara odată).

Cărţile sale (trei la numar până acum) s-au bucurat de un succes de public imediat şi imbatabil.

„Vânătorii de zmeie”, cartea de debut, conţine multe elemente autobiografice: eroul principal locuieşte în copilărie  în Kabul, în elegantul cartier Wazir akbar Khan, citeşte poezie persiană (Rumi, Hafez, Khayyam) dar şi Jules Verne, Mark Twain şi Ian Fleming, emigrează îm America înainte de invazia sovietică şi de războaiele care au continuat, îl ascultă pe cîntăreţul-simbol al Afganistanului Ahmad Zahir, a avut la Teheran, unde tatăl său a ajuns cu serviciul, un servitor hazar pe nume Hossein Khan pe care l-a învăţat să scrie şi să citească.

Fraza de început: „Decembrie 2001. La vârsta de 12 ani, într-o zi întunecoasă şi rece din iarna anului 1975, am devenit ceea ce sunt astăzi. Ţin minte momentul exact, cum stăteam ghemuit după un perete dărâmat, de chirpici şi fixam cu privirea aleea din apropierea golfuleţului îngheţat

Fraza de încheiere: „Alergam. Un om în toată fire, alergând alături de o ceată de copii gălăgioşi. Dar nu-mi păsa. Am alergat cu vântul în faţă şi cu un zâmbet pe buze, larg cât Valea Panjsheru-ului. Alergam

Cartea are un fir narativ la vedere, cu fapte concrete, şi un altul la subteran, la întretăierea gândului, conştiinţei şi emoţiilor.

Firul la vedere povesteşte despre un băiat de 12 ani, orfan de mamă (fostă profesoară de farsi la liceul de fete), cu un tată pe care îl adoră şi a cărui afecţiune doreşte cu disperare să o câştige.

Viaţa în Kabul, înainte de 1975, este idilică pentru copilul pashtun care trăieşte într-un cartier elevat al oraşului. Cel mai bun prieten al său şi frate de lapte este copilul hazar Hassan, cel născut de o femeie care a fugit cu circul la 2 zile după naşterea sa, fiul servitorului devotat al familiei, crescut odată cu tatăl eroului, Baba. „Ali şi Baba au crescut împreună, au fost tovarăşi de  joacă, asta până când poliomelita i-a schilodit piciorul lui Ali – exact aşa cum am crescut eu şi Hassan, o generaţie mai târziu„.

Copiii îşi petrec aproape tot timpul împreună, dar nu sunt prieteni: unul este stăpân iar celălalt servitor, unul este considerat de rasă superioară iar celălalt de rasă inferioară („babalu-nas-turtit”). Copilăria netezeşte însă astfel de asperităţi: sunt prea multe dealuri de explorat, copaci de căţărat, bazare de colindat, filme cu John Wayne de văzut, poveşti cu eroii Rostam şi Sohrab de citit, zmeiele au cozi colorate în albastru, coarda muiată în sticlă pisată iat întrecerea e amarnică: cel ce „taie” zmeiele celorlalţi câştigă. Copiii-servitori au întrecerea lor, vânatul zmeielor libere, purtate de vânt, hăt, aiurea.  Amir câştigă concursul de zmeie, Hassan vânează ultimul zmeu învins şi filmul idilic se rupe.

Ceva îngrozitor se întâmplă. În caz că v-aţi întrebat vreodată: un monstru de mai târziu a fost şi el copil odată. La fel de monstru. Firul subterna începe de aici, firul roşu ca tragedia, ce-i va trasa existenţa eroului, no matter what.

17 iulie 1973. Monarhia se năruie. În 1979 sovieticii invadează Afganistanul, pentru mulţi afgani începe pribegia, eroii nostri pashtuni fug neverosimil ascunşi într-o cisternă de benzină, urmează un popas la fel de neverosimil de o lună într-o pivniţă umedă şi mică, împreună cu alţi 30 de refugiaţi. În sfârşit, fuga în America. În Afganistan a început războiul civil, talibanii  conduc. Eroul munceşte, se îndrăgosteşte, se căsătoreşte. Moartea tatălui. Timpul sare iar, suntem în 2001, între timp războiul civil a distrus Afganistanul.

bp30

Amir îşi vede cursul vieţii modificat brusc, trecutul îl prinde din urmă, adevăruri cumplite ies la iveala, este chemat în final să salveze cât se mai poate din viaţa (altui) copil, înapoi în Afganistanul răvăşit, firele vieţilor taţilor şi fiilor se împletesc inexorabil, unii salvatori, ceilalţi laşi. Există o salvare, ea vine de la Rahim Khan, cel mai bun prieten al lui Baba, mentorul de viaţa al lui Amir, salvarea are forma unui telefon şi a unei fraze simplă: „Vino. Există o cale să redevii bun„. Şi a unei bătăi groaznice, cea pe care trebuia să o încaseze în copilărie numai că atunci s-a ascuns după un perete dărâmat.

Povestea se termină cu un zâmbet fugar ca o frunză în vânt.

Q: Madelin, care e personajul tău preferat din această carte?

A: Personajul meu favorit e Afganistanul, un loc despre care tot ce ştiam până acum era ce citisem prin ziare.

Leapşă despre cetit

Favourite childhood book? Cireşarii. 20.000 de leghe sub mări. Luna Betiluna şi Dora Minodora

lunabetiluna si dora minodora

What are you reading right now? Khaled Hosseini – Vânătorii de zmeie

What books do you have on request at the library? Alice Munro – Prea multă fericire

Bad book habit? Îndoi colţul.

What do you currently have checked out at the library? Anca Mizumschi – Verso-uri

Do you have an e-reader? Nup. Mă gândesc serios să achiziţionez unul. Sau poate primesc cado de Crăciun. Oricât de mult îmi plac foile şi mirosul lor de nou şi de vechi, nu poci să nu recunosc cât de comod e să-ţi setezi mărimea literei la 16.

Do you prefer to read one book at a time, or several at once? Numai câte una odată. Şi aşa nu apuc…

Have your reading habits changed since starting a blog? Încerc să ţiu minte paginile la care am cetit ceva interesant ca să pot regăsi cu uşurinţă pasajul respectiv când scriu articolul pe blog.

Least favourite book you read this year (so far)? Nu-mi amintesc.

Favorite book you’ve read this year? Zen şi arta reparării motocicletei – Robert M. Pirsig 

How often do you read out of your comfort zone? Crecă pe la serviciu, cărţi de specialitate, dar nu foarte des. Cărţi în engleză, super rar.

What is your reading comfort zone? O carte care mă face să o pun cu coperţile în sus pe piept destul de des.

Can you read on the bus? Dacă apuc să mă aşez pe un scaun şi am mult de mers. La trei staţii nu rentează.

Favorite place to read? În tren. La dus şi la întors. Toate condiţiile: comfort, linişte, o oră la dispoziţie. Nu sunt un librocubicularist (om care ceteşte în pat)

What is your policy on book lending? Nu-mi place. Sunt meschină dar asta e. Nu împrumut cărţi decât cu foarte mare greutate şi ştiu exact ce şi cui am dat şi când le primesc înapoi.

Do you ever dog-ear books? Uneori. Obiceiuri de cetit proaste.

Do you ever write in the margins of your books? Niciodata. Însă mă gândesc serios să umplu o carte de post-it-uri de-alea colorate şi să scriu pe ele.

Not even with text books? Nup. Doar la serviciu folosesc TrackChanges pe proceduri.

What is your favourite language to read in? Română.

What makes you love a book? Dacă mă face invidioasă că n-am scris-o eu.

What will inspire you to recommend a book? Dacă sunt compatibilă cu omul, îi spun de carte. În majoritatea timpului nu o fac. Altfel, ar trebui să fie o carte suficient de generală şi de generoasă, fără părtinire. Sunt bucuroasă, în schimb, să mi se recomande cărţi. Cele mai multe cărţi din viaţă i le-am recomandat feciorului meu.

Favorite genre? Fiction. Even science-fiction.

Genre you rarely read (but wish you did)? Poezie.

Favourite biography? Monica Lovinescu

Have you ever read a self-help book? De alea cu Allen Pease, Deepak Chopra ţi Chicken Soup? Dap.

Favourite cookbook? Radu Anton Roman – Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti

Most inspirational book you’ve read this year (fiction or non-fiction)? Haruki Murakami – 1Q84

Favorite reading snack? Nu mănânc când cetesc.

Name a case in which hype ruined your reading experience. Seria aia Twilight n-aş citi-o decât dacă m-ai plăti. Dan Brown a fost down.

How often do you agree with critics about a book? Nu citesc des critică profi dar tind să am încredere în ea. Şi în alte bloguri de amatori.

How do you feel about giving bad/negative reviews? În nici un fel. Eu  nu fac recenzii doar îmi spun o părere. Părerea mea.

If you could read in a foreign language, which language would you chose? Engleză pentru că o ştiu. Dacă ar fi să aleg orice, portugheză, arabă.

Most intimidating book you’ve ever read? Bibila, Vechiul Testament. Uitam mereu de unde am plecat.

Most intimidating book you’re too nervous to begin? Stăpânul inelelor de J.R.R.Tolkien şi Trilogia Orbitor a lui Cărtărescu

Favorite Poet? N-am. Îmi place Topârceanu. Îmi place şi Blaga. Sylvia Plath. Shakespeare sonete. Emil Brumaru. Mihaela Andreescu

How many books do you usually have checked out of the library at any given time? Cred că vreo şapte-opt.

How often have you returned books to the library unread? Nici rar nici des. Acum cumpăr cărţile, îmi permit.

Favorite fictional character? Căpitanul Nemo şi Don Quijote de la Mancha.

Favorite fictional villain? Tyler Durden (Fight Club a lui Chuck Palahniuk)

Books I’m most likely to bring on vacation? SF

The longest period I’ve gone without reading. 1 lună?

Name a book that you could/would not finish. Doctor Jivago – Boris Pasternak. Cred că am început-o de 10 ori, la diferite vârste. Nici acum nu sunt pregătită pentru ea. Nici filmul nu-l pot viziona până la capăt. Nuş de ce.

What distracts you easily when you’re reading? Moţăitul. În tren, bineînţeles.

Favorite film adaptation of a novel? Mai nou: Harry Potter. Mai vechi: Gone with the wind.

Most disappointing film adaptation? cel mai recent, War Z.

The most money I’ve ever spent in the bookstore at one time? La ediţiile târgurilor de cărţi Kilipirim, de exemplu. Meleoane, meleoane.

2012 kilipirim

How often do you skim a book before reading it? Niciodată. Ori o cetesc, ori nu o iau din raft. Singurele momente când frunzăresc o carte sunt cele din librărie, înainte să o cumpăr.

What would cause you to stop reading a book half-way through? Preţiozitatea. Lipsa umorului (ironiei fine în cazul cărţilor dramă).

Do you like to keep your books organized? Tot timpul. Am şi registru! Răsturnări masive de biblioteci din casă fac rar, însă. Şi mai e şi praful, nene!

Carti 9

Do you prefer to keep books or give them away once you’ve read them? Nu dau nimic!

Are there any books you’ve been avoiding? Cărţile ezoterice. Fac alergie numai când le văz. Şi cărţile despre bani.

Name a book that made you angry. Furia e o emoţie puternică. Nu mi se întâmplă citind. Dar exista în copilărie o carte numită Gogoaşa înfuriată.

A book you didn’t expect to like but did? Shirley Maclaine – Camino

A book that you expected to like but didn’t? Cărţile Elisabethei Gilbert de după Mănâncă, roagă-te, iubeşte.

Favorite guilt-free, pleasure reading? Cărţile alea roz cu Sophie la cumpărături.

Gh.Jurgea Negrileşti – Troica amintirilor. Sub patru regi

Editura Cartea Românească 2007 – Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

Faptul că Gh.Jurgea Negrileşti se opreşte în memoriile sale la 23 august 1944, refuzând să-şi continue relatările după aceea, a creat un sincer interes pentru carte şi o preţuire morală pentru scriitor, care a fost martor obiectiv al trecutului” (Doris Jurgea-Negrileşti)

Negrileşti e moşia pe care Alexandru cel Bun a dăruit-o unui străstrăbun al scriitorului şi păstrată generaţie de generaţie. Numele Jurgea (Jurg, de la înrudirea cu o familie nobiliară poloneză) este menţionat de Paharnicul Sion în Arhondologia Moldovei” spune scriitorul Constantin Ţoiu în prefaţa cărţii. „Pe urmă moşia lui, care avea 11 000 de hectare, s-a împărţit între opt moştenitori. Născut în 1812, bunicul a avut robi până în ‘896. Acum, în 1915, mai erau servitori bătrâni, foşti robi. La masă ne-a servit Antohi, un ţigan care, tot ascultând, a învăţat franţuzeşte„.

Gh.Jurgea Negrileşti , un „play-boy” cu real talent de prozator, admirator al lui Balzac. Pasionat de maşini şi muzică. Jucător redutabil de şah. Un norocos: are intuiţii care-i salvează viaţa de nenumărate ori: bunăoară în bombardamentele americane din 4 aprilie. Evită cu graţie munca de lefegiu (lucrează cu numele la compania de construcţii a tatălui său, aşa ajunge însă să-l cunoască personal pe Antonescu), ocoleşte până la sfârşitul războiului mobilizarea pe front (savuroasă scena când se piteşte într-un dulap la Capşa la o razie comandată de Antonescu) iar după 23 august se angajează la fabrica de Cinemascoape Băneasa (probabil că originea rusă l-a salvat de puşcăria de care au avut parte ceilalţi prieteni şi cunoscuţi, ăia care nu fugiseră ân Occident).

Singur se caracterizează aşa: „trăsneala m-a mânat în viaţă, nu ambiţia. Ea m-a ajutat să cunosc râsul şi chiar fericirea„. Apreciază oamenii interesanţi, care nu-l plictisesc. Plin de umor (povestea cu Rasputin şi ţarului, primul povesteţte cum a visat el pe Sfântul Duh cu sfaturi. „Şi cum arăta Sfântul Duh?” a vrut să ştie ţarul. „Ca o lumină pătrată, aşa” a răspuns imperturbabil Călugărul Nebun”)

Un nostalgic: „Anumite minuni, cum ar fi sarmalele lui Goldstein din Iaşi, vinul din Pâhneşti sau şocolatina de la Capşa s-au dus odată cu Primul Război Mondial„.

Din cîteva fraze iscusite, povestestind convivial, parcă la un pahar de şampanie, întâmplări din veaţa sa trecută, scriitorul reuşeşte să surprindă în back-stage o frescă a României, trăind copil primul război mondial, pelegrinând apoi prin Rusia începutului Marii Revoluţii, ajungând la maturitate deplină să trăiască civil cel de-al doilea război mondial. Autorulse opreşte fatidic la momentul începutului tăvălugului sovietic-comunist care a măturat ţara până, hăt, în 1989.

Fraza de început: „La Slănicul Moldovei, prin 1902, atunci când nimeni nu bănuia ce ascunde veacul în faşă, Nataşa, fata consulului rus din Galaţi, întâlnea pe moldoveanul Paul-Jurgea Negrileşti. A urmat o idilă, o idilă în franţuzeşte […] pe urmă o nuntă, iar la timpul cuvenit un preafrumos botez, al meu

Fraza de sfârşit: „În august, Bucureştiul nu e niciodată vesel […]. Nefiind nici un vehicul, nici o vietate, goneam cu peste o sută pe oră. Dar inutil. Orice aş fi făcut, nu mai puteam ieşi de sub acest linţoliu. Era capitala viitoarei ţări a nimănui„.

Scriitorul-povestitor creionează cu har portrete diverse.

Oameni normali: Inovici, majordomul consulatlui rus, domnişoara Florescu, iubita, brava şi răbdătoarea sa profesoara particulară de ciclu primar, Ilie vardistul, căpitanul yahtului, Firenze, Iancu Morozan, plugar fruntaş, sfătuitorul moşieresei Elena de la Grădineşti, Costică Pristavu, un gospodar de la Negrileşti, apoi inginerul Prager, Max Auschit, cel mai bogat om din România, colonelul Borneanu (protejatul lui tanti Paparudis, zâna câştigurilor la poker), Tache Morozan, răzeş cu hrisov domnesc,vienezul Aloisius, şeful personalului cafenelei Corso, arhitectul Alecu Zaharia, protejatul duduii Elena Lupescu, Costache Flondor baron bucovinean şi perfect K.u.K vienez, Aurică, barmanul de la Athenee Palace, Michel Sturza, cel care prin bărbaţi coboară direct din domnitorul Mihai Sturza iar prin femei printr-o cascadă de dame şi bucătărese, Bragadirii, urmaşii lui Miron Buză-Ruptă (proprietar de alambic de pe la 1848).

Amiralul Vessiolkin, fiul natural al ţarului Alexandru al III-lea al Rusiei.

Conu Cocriţă, boier de neam dar scuturat de vremuri.

Poklewski, delegatul ţarului la Bucureşti, povestindu-l pe Rasputin.

Mircea Lecca, omul care ştia absolut tot ce s-a întâmplat şi o să se întâmple în Bucureşti.

Oamenii politici: Marghiloman, Ionel Brătianu,  George şi Helene Brătianu, Corneliu Zelea Codreanu, Ion şi Ică Antonescu, Armand Călinescu, Guţă Tătărăscu („dulăul” regelui Carol al II-lea).

Oamenii Palatului: Ernest Urdăreanu, Puiu Dumitrescu, Gavrilă Marinescu. Pamfil Şeicaru, ziaristul „etajul şi şantajul”, cel care spune de faţă cu scriitorul: „Frazele abstracte, emise de Ministerul nostru de interne, şi mai ales de ‘deştepţii’ noştri consacraţi, îmi amintesc întotdeauna de ţigăncile care, cerşind pe strada, mestecă bucata înainte de a o pune în gura pruncului. Majoritatea intelectualilor sunt incapabili de a digera o idee dacă n-a fost mestecată în prealabil de cel pe care îi cred ei „o valoare consacrată„. Un ironic: „N-are nici o importanţă că Nicolae al II-lea era un cretin habotnic, că Franz Joseph al Austriei era complet ramolit, iar Wilhelm al II-lea un megaloman imbecil, războiul din 1914 tot izbucnea. Aşa cerea Fatalitatea Istorică„. Un vizionar: „Din ceaţa viitorului, ca să vă răspund în acelaşi stil, se ridică o umbră uriaşă, înspăimântătoare, a lui Stalin, a marelui câştigător.  Churchill e groparul Imperiului Britanic. Printr-o împletire diabolică a împrejurărilor, el vede – şi aici e drama lui – cum a ajuns complicele lui Hitler în ridicarea Imperiului sovietic„.

Duiliu Zamfirescu, scriitorul cu care copilul Georgică a învăţat limba română pe yachtul Carolus Primus al bunicului său, consulul rus.

Paul Morand, ambasadorul Franţei în România, un om cult, deştept şi înainte-văzător. „Ziarist, globe-trotter, nuvelist din cei mai buni, foarte inteligent, de o vasta cultură

Două portrete ies în evidenţă, se vede de departe cât de dragi i-au fost protagoniştii:

Păstorel Teodoreanu „sclipitor şi uimitor” Sunt atâţia rataţi, imbecili, care de la „jongleriile” verbale s-au mângâiat cu gândul că Păstorel era doar un scamator al cuvântului” spune Jurgea-Negrileşti. Păstorel cel lăudat până şi de conu Mihai Sadoveanu (cel care, în paranteză fie spus, a cerut bani de la Ministerul de Interne pentru o revistă şi a beut banii la Paris) ca fiind „un mare talent. Unde pune o slovă rămâne ca şi cioplită în piatră„. ”

Ion Vinea, Bebe pentru apropiaţi, misterios, singuratec, sobru, elegant, extrem de „interesant”. Directorul ziarului Facla, poet şi jucător de şah. Băutor de cafea amestec de Marang-agib cu bob uriaş şi Ceylon, cafea demnă de Montecarlo şi Cairo. Iubitor de Sulina „paradisul pierdut”. Om de stânga dar care refuză politicos avansurile regelui Carol al II-lea de a participa la dejunurile lui Ostrovski, ambasadorul Sovietelor la Bucureştii anului 1938.

Rusia anului 1917, Rusia cizmarului Gorohă”, cel care „repară cinstit”, vine de pe front cu două decoraţii Crucea Sfântului Gheorghe, bea spirt curat de frecţii şi apare la un moment dat „ţanţoş, îmbrăcat civil, cu o şapcă înaltă cu o stea de tinichea în frunte. Purta cizmele ofiţerului de Stat Major din tren, dar fără pinteni. Peste scurta din blană scumpă avea o centură cu un pistol. – La Comitet, ne-a spus el pe un ton protector...”. Rusia cea fostă sfântă: „Pretudindeni numai razgavor (vorbărie) şi iar razgavor. Aşa era în toată sfânta Rusie. Pentru că pe atunci Rusia era încp „sfântă”. Mai avea vreo trei-patru luni până să îi treacă„.

Bucureştiul bombardamentelor aliate din aprilie 1944: distrugerea Parcului Filipescu, incendierea hotelului Splendid şi a cârciumii Floarea Soarelui (construită de Patronajul doamnei Maria Antonescu în întregime din lemn). Scenele groazei: tramvaiul plin de oameni morţi din cauza schijelor, Gara de Nord devenită groapă comună pentru mii de refugiaţi, piciorul rămas fără stăpân din Piaţa Buzeşti.

Portretele celor patru:

Un ofiţer bătrân, care venea spre noi. Îmbrăcat în negru, purta un chipiu de doc şi o singură decoraţie la gât. Având o colecţie de timbre, l-am recunsocut imediat. Era Regele Carol I, care-şi făcea plimbarea cotidiană„. Cineva spunea: „România nu se va putea sustrage de la obligaţiile tratatului cu Puterile Centrale, cu atât mai mult cu cât Carol I era ferm decis să respecte clauzele alianţei. – E, înainte de toate, un Hohenzollern„.

afabilitatea, toleranţa regelui Ferdinand. … Carol al II-lea era detestat de valeţii şi bucătarii Palatului, în timp ce Ferdinand şi Maria erau veneraţi„. „Regele Ferdinand era, fără îndoială, un gentleman. Poate şi Regina Maria. Deşi ea era prea ahtiată de „show-off” pentru a fi o Lady adevărată„. „Împăraţi, regi, eroi, Ferdinand reprezenta minunat această lume. Era de o indiferenţă senină, aristocratică. Faţă de nevastă, faţă de putere, de politică

De la Ferdinand Rex, Carol moştenise gustul coniacului Chateau-Pollet, al şampaniei Lanson, al havanelor Villar y Villar Claro şi al femeilor împlinite la trup. Carol se interesa de toate. Cita din Bilete de Papagal ale lui Arghezi, cunoştea şi aprecia vinul de Pâhneşti. Îl adora pe Caragiale (zicea: fără el nu-l ghiceam pe Caţavencu!). Era un poliglot: vorbea perfect germana, engleza, franceza, româna. „Is he really a gentleman?” întreabă ataşatul militar britanic pe ziaristul Duranty. „Certainly not, Sir”, răspunde acesta. „E omul modern care n-are nimic sfânt. Nu ţine seama de legi, de convenţii, reguli şi alte ‘fetişuri’ care paralizează un gentleman”. „Pe Carol al II-lea îl interesa totul: coniacul, femeile, banii, intrigile şi implicit politica. Citise enorm. Citise şi reţinuse pe Rabelais, Eschil, Machiavelli şi scriitori români. Avea personalitate şi privirea albastră, fermecătoare, a Romanovilor. Dacă nu era atât de laş, putea fi comparat cu un condotier italian”

În pocherul dramatic jucat de Palat împotriva lui Hitler, regia cacealmalei era a lui Stârcea, a lui Niculescu-Buzeşti şi a lui Pogoneanu. Acesta, modest, rezervat şi cu o vastă cultură, era cel mai apreciat de Regele Mihai, care fusese înscăunat după abdicarea tatălui său„. „Michel (Mihai I) e foarte tăcut, calm, sobru. Nu e preocupat de acel show-off al tatălui său„. „România avea, în sfârşit, un rege constituţional, un rege care domneşte dar nu guvernează”. „Regele e mai mult decât pare„, spune Morand. „El este speranţa, colacul de salvare când regimul lui Antonescu…” „- Ce caută cavaleria română în Caucaz? l-a întrebat regele Mihai pe mareşalul Antonescu. „- Victoria, Sire„. „- Victoria? Victoria lui Hitler, în nici un caz a noastră

Si românii, prin glasul celor evocaţi de scriitor, ruţi, americani sau germani:

Am venit în România cu 16.000 de jandarmi şi plec cu 16.000 de bandiţi” (Mackensen)

un colonel neamţ îmi spunea că are cea mai mare admiraţie pentru soldatul român, dar nu şi pentru ofiţeri. – Dacă italienii se luptau ca românii, noi astăzi eram în India

în 1935, Bucureştiul trece drept capitala cu cele mai frumoase femei din Europa

România (n.m. la 1915) e ca o grădină. Femeile sunt minunate, vinul la fel, românii sunt veseli li blânzi

Din păcate, în acel 10 mai atât de însorit, aliatele apropiate, Polonia, Cehoslovacia, erau topite, înghiţite. Acum, România era împresurată numai de duşmani. Ca nişte hiene pândeau ţara noastră, gata să se sfâşie… Iar românii? Românii erau ca pasagerii e pe transatlanticul Titanic. Petreceau, dansau, râdeau, inconştienţi de ce se pregătea”

Gustul cu care am rămas la finalul cărţii? Amar.

Nimic nu s-a schimbat fundamental în caracterul românilor. Interbelicul luminos e doar un mit. Aceleaşi şantaje, aranjamente politice, învârteli, şpăgi mici, mari sau enorme, aranjamente de culise, micism şi mahalagism, bârfe, şmenuri, şuşanele. Până şi câinii comunitari ai Bucureştiului erau aceeaşi („e alarmă! n-ai vazut câinii pe câmp?”)

PS

O recenzie cultă.

Un fragment din carte.

O recenzie care corectează nişte erori de date istorice.