RSS Feed

Gabriel Liiceanu – Scrisori către fiul meu

Editura Humanitas 2008

Recunosc spasit ca am ceva cu Gabriel Liiceanu. Ma irita. Ma nedumereste. Ma exaspereaza. Nu ma lasa indiferenta.

Am ce am cu calitatea sa de patron de mare editura de dupa revolutie, asupra obtinerii acesteia planand oculte suspiciuni (dar admit ca asa suntem noi, romanii, suspiciosi pana-n panzele albe).

Am ce am cu manierismul sau. Cu pedanta sa. Cu modul fixist in care vorbeste la televizor, numai pentru intelesul „celor alesi”.

Ma enerveaza ca e basescian desi inteleg miza(sa publici la Humanitas raportul Tismaneanu nu e de colea).

Gabriel Liiceanu e fascinat de iluzia că tot ceea ce trăieşte, gîndeşte şi scrie el însuşi e de excepţie, scrie cineva.

Insa Irina a avut dreptate, cartea asta m-a cucerit.

E scrisa sub forma unei confesiuni epistolare catre fiul sau. 16 scrisori scrise sub suflul oarecum inghetat al posibilitatii neantului. Inainte de o operatie delicata spre indreptarea impulsurilor electrice ale inimii. Undeva in SUA. Stati linistiti, e cu happy end, ca tot vorbiram de americani.

Personagiile cartii: scriitorul, fiul, personagii secunde

Fraza de incepere: Nu stiu, dragul meu, cat o sa se intinda aceasta scrisoare si nici cate scrisori am sa ajung sa-ti scriu din sejurul meu american.

Fraza de incheiere: S-a facut tarziu. Ma duc sa ma culc. Te imbratisez din mijlocul cutiei mele cu fleacuri.

Cartea dezvaluie un Liiceanu minimalist, fragil, temator cum numai un barbat poate fi dar bravand la fel, duios, tandru, foarte tandru, dandy pe alocuri (nu-mi place deloc termenul de metrosexual atunci cand vrei sa definesti eleganta unui barbat).

Cu tabieturi dragute (micul dejun fix la aceeasi ora, 11.00, cu aceleasi ingrediente, si, amanunt gratios, pe un servet brodat de mama sa)

Chiar daca spectrul invaziei „chirurgiene” este neplacut, confesorul nu devine patetic sau morbid. Ba dimpotriva, reuseste, cu umor, sa imprime un ton relaxat, normal, jucaus uneori.

Scriitorul isi spune impresiile despre Lumea Noua, sudista, in care a aterizat vrand-nevrand: de la familia chirurgului care urmeaza sa-l opereze, la operativitatea personalului din spital, de la cantaretii de country de la un festival de muzica local si pana la cantaretii de strana negri dintr-o biserica baptista. Descoperim zambind, pe cateva pagini, un barbat care face apologia unor bucate creole, jambalaya. Am mai zis-o si o repet, un barbat care se pricepe la gatit este reconfortant.

Jumatate dintre scrisori sunt, deci, scrise din America.

Cealalta jumatate din Bucuresti, la intoarcerea acasa. Pretexte: o scrisoare veche gasita intr-un dosar uitat, un jurnal „de buzunar” scris la 20 de ani si incredintat lui Noica, amintiri despre casa copilariei, din Dr.Lister 69, amintirea unui concurs intre liceele Lazar si Sava, la care scriitorul a castigat o bicicleta, amintiri despre profesori, lecturi juvenile (vi-l imaginati pe Liiceanu cetind Fram ursul polar?), amintiri despre rude sau despre prajituri furate din camara inainte de Craciun, descrierea bunicului din caietul dictando scris de mama, mici incursiuni, dar nu constipate ci agreabile, in zicerile unor filozofi (traduse, iata, pe intelesul nostru, al oamenilor „normali”), cugetarile amare despre casnicii, apologia „calului negru” al sexualitatii.

Si, de la un capat la altul, aburind misterios in spatele cuvintelor scrise, increderea in micile placeri ale vietii, alea pentru care merita, pana la urma, sa traiesti. Marile „fapte de arme” or avea si ele rostul lor in veatza unui om, dar placerile mici, oh, placerile mici… (scrisoarea cu numarul 14 e favorita mea, iata). Un dans cu o femeie frumoasa, o bere Leffe aburind, o tigara savurata cu vinovatie, un gel de dus cu miros de ghimbir de la Roger&Gallet de la Paris, un ceai in ceasca de Regensburg, transparenta si subtire, un parfum Bois D’Argent, o crema de corp cu ceai verde de la Bulgari, cutiile cu ceai de la Mariage Freres Paris rue Bourg Tobourg, placerea zilnica incercata in fata „paginii albe” de computer, feliile de paine prajita si sucul de portocale cu grepfruit, cafeaua bauta din cana albastra numita Apolodor, salata de rucola cu jambon de Parma si branza Grana Padano, cartile bibliotecii, turele de cartier cu bicicleta, probabil si iubirile (nu pot sa nu mor de placere „vizionand” frumosul cuplu Gabriel Liiceanu – Marie Rose Mociornita, o femeie pe care-o iubex io asa, pur si simplu).

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: